De peste 200 de ani, oamenii au venit în număr mare la Muzeul Prado din Madrid pentru a admira pictura lui Diego Velázquez „Las Meninas”. În lucrare, sunt reprezentate mai multe tablouri care atârnă pe pereții scenei întunecate din interior. Dar cel mai mare tablou este unul pe care nu îl putem vedea; sau mai degrabă, unul pe care îl putem vedea doar din spate. Velázquez pictează un autoportret rar pe acea suprafață ascunsă, indicând că spatele unei picturi contează și el. On the Reverse (Pe Verso), o expoziție la Prado, ne spune de ce.

Aceasta nu este o expoziție tipică de pictură. Multe dintre cele 98 de lucrări sunt expuse cu spatele vizibil pentru public, oferind privitorilor acces fără precedent la o lume care este aproape întotdeauna ascunsă privirii. În spatele acestor piese, găsim inscripții scrise de mână, schițe jucăușe, lucrări nereușite, sigilii de ceară, etichete de achiziție, articole de presă și alte surprize.

Curatoriată de artistul spaniol Miguel Ángel Blanco, On the Reverse prezintă o istorie alternativă a picturii occidentale care atrage atenția asupra fizicalității lucrărilor de artă și a statutului lor ca obiecte. Acest gest simplu, dar puternic, ridică întrebări despre modul în care atribuim valoare și sens operelor de artă, și artei în general.

Expoziția începe cu „Verso (Las Meninas)” (2018), o replică în mărime naturală a celei mai iconice picturi a lui Veláquez, realizată de Vik Muniz. (Originalul lucrării este expus în altă parte în muzeu.) Lucrarea lui Muniz este executată impresionant, cu semne convingătoare de „îmbătrânire” și „uzură”. Prin această lucrare inițială, Blanco ne semnalează că spatele unei opere de artă poate fi mult mai mult decât pare la prima vedere; în acest caz, el pot fi chiar o operă de artă în sine. Într-o serie de picturi din apropiere, spatele pânzei este un protagonist puternic. Unul dintre cele mai remarcabile este cel al tabloului „Artist în atelierul său” (c. 1628) al lui Rembrandt van Rijn, unde spatele unei pânze uriașe, impunătoare, pe șevalet, domină cadrul, făcându-l pe artistul aflat în apropiere să pară mic.

Expoziția se mișcă destul de fluid prin timp și spațiu, deși bărbații occidentali sunt clar în centrul atenției. Din cele aproape 100 de lucrări, doar două sunt ale unor artiste femei. Alte două artiste femei sunt reprezentate într-un slideshow de fotografii documentare ale artiștilor în studiourile lor, în timp ce o fotografie încadrată de Alfred Stieglitz îl înfățișează pe Georgia O’Keeffe purtând o pânză. 

Poate cele mai fascinante lucrări din expoziție sunt cele expuse cu fața și spatele vizibile. Deși unele dintre aceste piese au fost inițial concepute să aibă două fețe, cele care nu au fost niciodată văzute și din spate dezvăluie imagini neașteptate în contextul și procesul artistului. De exemplu, verso-ul picturii senzuale în ulei „Extazul Mariei Magdalena” (1585–1600) de Annibale Carracci este însoțit de câteva schițe rapide în creion ale fețelor în profil pe verso. Un eseu din catalog semnat de Ana González Mozo descrie viața în atelierele de artiști din această perioadă și speculează că aceste desene au fost făcute de studenții lui Carracci, deși nu este clar dacă încercau să-și îmbunătățească abilitățile sau doar să se distreze puțin. Această piesă este un memento al mediilor vibrante care au produs multe dintre lucrările din acea eră, unde meșterii experimentați își împărtășeau abilitățile și adesea spațiile de viață cu tinerii ucenici ambițioși.