TOP

Furtul din Olanda și marile semne de întrebare pe care le ridică în România

Recentul furt al celor patru obiecte din aur, datând din secolele IV-I înaintea erei noastre și fiind atribuite culturii geto-dace, a șocat o lume întreagă. Din data de 25 ianuarie 2025, când a avut loc spargerea Muzeului de arheologie Drents, din Assen, Olanda, patrimoniul României, precum și patrimoniul universal al umanității, sunt cu mult mai sărace.

Expoziția Dacia! Empire of Gold and Silver, organizată de Muzeul Drents în parteneriat cu Muzeul Național de Istorie a României, a prezentat 673 de obiecte de patrimoniu provenite de la mai multe muzee din România, descoperiri arheologice importante ce oferă informații istorice unice despre civilizațiile antice care au locuit la Nord și Sud de Dunăre. Expoziția, deschisă publicului începând cu 7 iulie 2024, urma să se închidă în data de 26 ianuarie 2025, cu o zi după data programată a furtului. Singurele bunuri culturale furate din cele 673 expuse la muzeul olandez sunt Coiful de la Coțofenești și trei brățări, toate confecționate din aur și considerate incontestabile mărturii ale organizării sociale complexe ale triburilor geto-dace.

Despre obiectele de patrimoniu furate

Coiful de la Coțofenești, descoperit acum 100 de ani, întâmplător, în județul Prahova, este una dintre piesele emblematice ale tezaurului României, cunoscut și apreciat de toți iubitorii de arheologie și istorie antică. Obiectul, de valoare artistică și documentară extraordinară, fost expus ani de zile în cadrul expoziției permanente a Muzeului Național de Istorie al României. Brățările dacice din aur sunt cunoscute la nivel internațional și au fost în repetate rânduri subiectul unor controverse, legate atât de spațiul din care provin, de datarea lor și de atribuirea lor unei anumite culturi, cât și legate chiar de autenticitatea lor. Ele au o poveste fascinantă, ca obiecte mult râvnite pe piața neagră de bunuri culturale, sunt unice la nivel mondial și figurează chiar și într-un cunoscut documentar pe platforma de streaming Netflix, care explică felul în care aceste obiecte au fost găsite întâmplător, iar mai apoi vânate de căutători de comori și braconieri, în Munții Orăștiei, în anii 1990-2000.

Sursa foto: MNIR

Anchetele în desfășurare până în prezent

Pe măsură ce ancheta poliției olandeze avansează, scoțând la iveală modul în care au acționat hoții, dar și primele imagini și ipoteze referitoare la identitatea lor și la locația lor actuală, în plan intern, în România, s-au declanșat o serie de consecințe serioase, ce privesc în primul rând comunitatea muzeală, dar și pe cea culturală, în general. La fel cum a făcut Muzeul Drents în ziua în care a avut loc furtul, Muzeul Național de Istorie a României a organizat duminică, 26 ianuarie, o conferință de presă cu scopul de a răspunde la multiplele întrebări ale jurnaliștilor, dar și de a calma valul de reacții imens din spațiul public. Cu o atitudine defensivă, în încercarea de a convinge că atât Muzeul de Istorie, cât și Ministerul Culturii, au acționat corect și conform legii în ceea ce privește exportul bunurilor culturale de patrimoniu, conferința de presă s-a soldat cu o gafă ce pune în pericol protecția unor date confidențiale: Diana Baciuna, secretar de stat în Ministerul Culturii, a înmânat jurnaliștilor prezenți contractul dintre Muzeul Național de Istorie a României și Muzeul din Drents. Bineînțeles, contractul a fost aproape imediat făcut public. Totuși, cu toate asigurările conformității dosarului de export date de Muzeu, dar și de reprezentanții Ministerului Culturii, în cadrul Guvernului se fac, în prezent, anchete despre modul în care au fost întocmire actele de export.

Fotografie din cadrul conferinței de presă de la MNIR, din data de 26 ianuarie

Opinia publică în căutarea vinovatului

Opinia publică a fost, în cele trei zile, scandalizată, furia și frustrarea îndreptându-se către muzeul olandez, dar și către cel românesc, precum și către autorități. În mod bizar, dar previzibil, necesitatea găsirii unui vinovat, altul decât hoții de patrimoniu, pare să fie în centrul tuturor discuțiilor.  Au apărut numeroase întrebări, unele cât se poate de întemeiate, altele mai puțin relevante sau chiar de-a dreptul conspiraționiste. Iată câteva dintre întrebări: cum s-a luat decizia de a trimite aceste importante obiecte de patrimoniu  în cadrul muzeului din Assen, de ce a fost ales acest muzeu, dintr-un oraș olandez mic, de care majoritatea publicului nici nu a auzit, care erau condițiile de pază de la muzeu, cine s-a asigurat că acestea funcționează, cum a fost posibilă și aproape nededectabilă o astfel de intervenție cu explozibil, de ce astfel de obiecte de neînlocuit pentru patrimoniul universal au primit o valoare de asigurare atât de mică? Opinii au emis specialiști, muzeografi, figuri din mediul cultural de stat, dar și privat, jurnaliști, precum și oameni din afara domeniului.Desigur, profitând de atenția îndreptată spre acest subiect, au scos capul toate neajunsurile din domeniu și au apărut (și reapărut) plângeri cu privire la neglijența statului față de patrimoniul cultural al României, la bugetul infim acordat culturii, de 35 de ani încoace, la numeroasele lipsuri ale personalului specializat, dar și la starea precară a muzeelor și împuținarea specialiștilor în domeniu. Toate aceste probleme aduse în discuție sunt cât se poate de adevărate, iar valul de opinii poate aduce o benefică conștientizare a acestor probleme în rândul populației, dar și al autorităților. În același timp, nu poate fi trecută neobservată o atitudine ambivalentă a opiniei publice: critica cu privire la activitatea restrânsă de promovare a patrimoniului în afara granițelor, dublată apoi de nemulțumirea când aceste activități se întâmplă. Trebuie spus, totuși, că Muzeul Drents este un muzeu cu un lung istoric de expoziții importante de arheologie, abilitat de a organiza expoziții cu obiecte de mare valoare. Totodată, este adevărat că patrimoniul trebuie să circule, iar oprirea exporturilor de obiecte de patrimoniu extrem de însemnate nu este o soluție benefică pe termen lung, pentru umanitate. Prin urmare, alte soluții, mai echilibrate, trebuie găsite.

Dincolo de opiniile acide, care se vor dilua în timp, dar și de întrebările care probabil vor rămâne fără răspuns, vina mult căutată este greu de atribuit. Cel mai probabil, procedurile de export au fost respectate din punct de vedere legal (acest lucru va fi dovedit, sau nu, de ancheta Guvernului), muzeul olandez de arheologie a avut paza prevăzută de normele internaționale, iar asiguratorul a fost unul diligent. Desigur, trebuie acceptată răspunderea uriașă a conducerii muzeului, care trebuia să se asigure că obiectele au parte un sistem de securitate foarte bun, precum trebuie și acceptat faptul că legea patrimoniului are multe lacune și este neactualizată. Furtul s-a produs, însă, pe fondul apariției unui trend în acest sens, la nivel european, în ultimii 10 ani, iar obiectele sunt în continuare dispărute. Cum s-a punctat deja în spațiul public, cel mai mare pericol pentru aceste bunuri este posibilitatea topirii lor, pentru valorificarea materialului din care sunt făcute, aurul. Însă, valoarea lor intelectuală, ca obiecte de patrimoniu universal, depășește cu mult valoarea lor materială, intrinsecă, conferită de prețul gramului de aur. Cum profilul hoților este necunoscut, ambele variante sunt la fel de posibile: cea mai neagră, topirea obiectelor și valorificarea aurului pentru un preț de câteva zeci de mii de euro, precum și varianta mai riscantă, introducerea lor pe piața neagră, în speranța obținerii unor sume de ordinul milioanelor.

Sursa foto: MNIR

Ce am cules, însă, din furia și tristețea ultimelor zile?

Chiar și în cazul ideal al celor mai pregătiți împrumutători, ai celor mai atenți oragnizatori sau ale celor mai păzite bunuri, furturile de obiecte scumpe de patrimoniu se pot întâmpla, așa cum s-au întâmplat în toată istoria umanității. Cert este că pregătirea măsurilor de prevenție și de apărare a acestor obiecte trebuie să țină pasul cu evoluția tehnologiilor și strategiilor de furt. Furtul artefactelor dacice și comparația lui cu alte furturi recente, dar și ipotezele referitoare la topirea obiectelor, scot în evidență o distincție importantă, care poate fi luată în calcul în perspectiva unor actualizări ale legii, care să apere și să conserve și mai bine patrimoniul național. În primul rând, ar trebui făcută diferența între bunurile clasate în categoria de Tezaur. Conform legii patrimoniului național, bunurile culturale pot fi clasate în două categorii: Fond și Tezaur. Totuși, în aceeași categorie de Tezaur pot face parte și tablouri de Theodor Aman, dar și brățări geto-dace care cântăresc câteva sute de grame de aur. Fără a minimiza în niciun fel importanța artei plastice moderne pentru evoluția culturală românească, aceste două tipuri de bunuri ar putea fi individualizate și mai mult din punct de vedere al regimului lor (felul în care se realizează împrumuturile, măsurile de securitate, valorile de asigurare etc.) De asemenea, cele două bunuri din exemplul dat sunt diferite și ca potențial valorificabil. În timp ce o pictură își păstrează valoarea doar intelectual, prin ceea ce reprezintă ea artistic și istoric, un obiect din aur are și valoare materială, iar acest lucru poate, după cum vedem azi, atrage și mai multe riscuri.

În așteptarea unor răspunsuri transparente, dar profesioniste (sperăm fără dezgustătoarele subtilități politice impuse de campania din următoarele luni), referitor la întocmirea actelor necesare exportului și la procesul decizional, din partea Guvernului, a Ministerului Culturii, a Muzeului Național de Istorie, dar și a Muzeului Drents, care trebuie să dea în această situație toate explicațiile necesare, noi toți, atât societatea civilă, cât și comunitatea muzeală românească, trebuie să reflectăm mai bine la felul în care ne raportăm la patrimoniu și, în general, la cultură. Nemulțumirile exprimate liber în spațiul public în ultimele zile, ca de fiecare dată, nu au o cauză unică. Astfel, cercul vicios arată cam așa: statul nu susține un ecosistem cultural de care publicul larg nu este interesat absolut deloc, pentru că muzeele de stat nu produc expoziții atractive, pentru că nu au voință, dar nici resurse materiale oferite de stat. De asemenea, cu speranța că obiectele inestimabile pentru istoria umanității vor fi recuperate, poate cel mai bun lucru pe care îl putem face este să cumpărăm, la sfârșit de săptămână, un bilet la un muzeu din orașul nostru.

Post a Comment