„Viața artistului Marcel Iancu, care a activat într-o gamă largă de discipline, poate fi împărțită în două capitole: primii 46 de ani în Europa, urmați de 43 de ani în Israel. Această expoziție, care include lucrări din ambele perioade, este prima prezentare cuprinzătoare a activității sale artistice de pe parcursul a șaptezeci de ani, ce va avea loc în localitatea sa de naștere.

Iancu s-a născut la București, România, în 1895. Pe când era încă un copil, talentul său artistic a devenit evident. În 1915, la vârsta de 20 de ani, Iancu a plecat la Zürich, în Elveția, pentru a studia arhitectura. În 1916, s-a alăturat unui grup de artiști ce activau la Cabaret Voltaire. Acolo au înființat mișcarea Dada, curentul avangardist care contesta ceea ce considerau ei a fi bazele false ale artei și societății burgheze. Iancu a participat la activitățile grupului, creând măștile pe care le purtau în timpul reprezentațiilor scenice și luând parte la spectacole care atrăgeau răspunsuri furioase și indignate din partea publicului. După o perioadă petrecută la Paris, unde a lucrat la conservarea și restaurarea clădirilor, Iancu s-a întors în România, în 1922. În următorii aproape douăzeci de ani, a continuat să picteze, în timp ce își continua și cariera de arhitect, deschizându-și o firmă cu fratele său, Jules – firmă ce răspundea de design-ul a peste patruzeci de case private și clădiri publice. Cu toate că există tendința de a pune design-urile lui arhitecturale pe seama Stilului Internațional, acestea sunt unice, specifice lui, caracterizate prin linii precise și printr-un uluitor amestec de forme.

În 1940, la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, Iancu a decis să-și mute familia în Țara Israelului, departe de antisemitismul crescând, de persecuțiile asupra evreilor din România și de pogromul din București. Au imigrat în anul următor. Odată ajunși în Israel, atât picturile sale, cât și lucrările arhitecturale au trecut printr-o schimbare extraordinară, puternica lumină mediteraneeană strecurându-se în paleta lui de culori. Iancu a stabilit o puternică legătură emoțională cu noua sa patrie, traversând-o de la est la vest și de la nord la sud. Întors în atelier, avea să picteze în culori vibrante peisajele pe care le văzuse. Operele sale din acești ani au fost dedicate luptelor pentru înființarea Statului Israel, înfățișând soldați, imigranți și sate arabe. În această perioadă a lăsat deoparte pictura abstractă pe care o iubea atât de mult, în favoarea unui stil mai degrabă figurativ. În 1953, Iancu a vizitat Munții Carmel și a descoperit rămășițele unui sat arab abandonat, care fusese marcat pentru a fi dărâmat. Adânc impresionat de combinația dintre arhitectura arabă și cea romană, de aleile pitorești și de peisaj, a cerut permisiunea să păstreze locul și să înființeze un sat al artiștilor. Un grup de imigranți i s-a alăturat, stabilindu-și locuințele în sat, numit „Ein Hod”.

Ultimii douăzeci de ani ai vieții lui Iancu au fost extrem de productivi, atât în domeniul artei, cât și în spațiul public. În 1967 a primit Premiul Israel, în semn de apreciere a Statului pentru lucrările realizate pe parcursul întregii sale vieți. În ultimii ani s-a concentrat asupra operelor abstracte, caracterizate prin forme fantastice, în culori îndrăznețe, care au dus la un dialog constructivist pe pânză. Mai multe dintre aceste lucrări au fost realizate cu puțin timp înaintea morții sale.

Marcel Iancu a murit la 21 aprilie 1984. O comparație a operelor din cele două capitole ale vieții sale dezvăluie faptul că, deși poate că imaginile au evoluat, peisajele diferă, iar culorile au fost modificate, mâna care ține pensula și linia pe care o trasează mențin semnătura unică a artistului, care a rămas neschimbată pe parcursul întregii sale vieți. ” Raya Zommer, director  Muzeul Janco-Dada, Ein Hod

PRIMELE CLĂDIRI MODERNISTE DIN BUCUREȘTI (1926-1927)

Către sfârșitul anului 1925, Iancu întreprinde o călătorie în Occident, trecând prin Germania, Elveția și Franța. Nu avem detalii despre această călătorie și ce anume a văzut el în materie de arhitectură. Se știe, însă, că 1925 a fost anul marii Expoziții de Arte Decorative din Paris, unde Le Corbusier construiește pavilionul Esprit nouveau, iar Rob Mallet Stevens pavilionul Turismului. Imediat după întoarcerea din această călătorie, Iancu proiectează și construiește trei clădiri cu un evident caracter modernist: două imobile de locuințe și un pavilion pentru fabrica de ciocolată Suchard, la Târgul Moșilor.

În anii ce urmează, până în 1931, Iancu va construi o serie de 8 vile moderne ce pot fi caracterizate ca arhitectură funcționalist-constructivistă, fără a avea, însă, rigoarea unor manifeste. Remarcabile sunt casa Chopier (1929) și vilele Juster (1931) și Wexler (1931).

CONSACRAREA MODERNISMULUI

Încă de la începutul anilor ’30, Biroul de Studii Moderne al fraților Iancu este asaltat de comenzi, cunoscând ani de vârf cu 5-6 proiecte, în special imobile de apartamente. Presa și colegii de breaslă încep să acorde atenție arhitecturii lui Iancu în ianuarie 1931, Contimporanul publicând o scrisoare de la G.M. Cantacuzino, adresată lui Marcel Iancu. Este, de fapt, o profesiune de credință, o declarație a aderării la arhitectura nouă a mai tânărului Cantacuzino, ce se întorsese abia de un an de la Paris, unde absolvise École des Beaux-Arts. Dar, în același timp, este prima recunoaștere a lui Marcel Iancu de către un confrate, recunoaștere a rolului de „premergător”, a „pasiunii”, a „fanatismului” ce i-au fost necesare pentru a ajunge „în marș forțat” la împlinirea unei credințe „în armonie cu tendința vremurilor”. 

Anul 1931 reprezintă momentul de cotitură în arhitectura românească interbelică, anul decisiv al adoptării modernismului. Se pare că tocmai această adoptare bruscă și într-un mod aproape exploziv a modernismului declanșează critica acerbă a lui Iancu. „Dacă aș fi răspuns la scrisoarea d-tale publicată aici, acum câteva luni, răspunsul meu ar fi păcătuit”, îi scrie acesta lui Cantacuzino. „Între timp și în mare grabă a evoluat arhitectura la noi. Totuși, n-a precedat nici o evoluție, nici o revoltă n-a sguduit temeliile vechi”. Iancu le reproșează proaspeților adepți ai modernismului că au optat pentru acest stil ca pentru o modă, fără să fi adâncit esența lui teoretică. „Cei care azi exploatează materialul modern sunt datori să pătrundă întregul lanț de evoluție. Să cunoască întreg gândul, de la plastică până la arhitectură, care a adus orientarea nouă în toate artele”. Alături de această critică principială, adresată acelor arhitecți ce au preluat limbajul formal, dar nu și conținutul teoretic al Mișcării Moderne, se simte și nota de frustrare, amărăciunea celui căruia nu i s-a recunoscut meritul: „Cine a propovăduit neauzit, pentru realizarea noii estetici? (…) De acest succes al «cubismului», aplicat în arhitectură la noi, cei care luptăm de 12 (sic!) ani la Contimporanul ar trebui să ne fălim?”. În numărul 100 al Contimporanului, la aniversarea a zece ani de apariție, articolul „Noi”, semnat de redacție, respiră aceeași atitudine: „Hohotul batjocorii de odinioară s-a transformat în ascultare inconștientă și în platitudine copistă. Noi, astăzi, cei de aici, nu înțelegem să rămânem prizonierii nimănui, cu atât mai puțin captivii trecutului nostru. În politică revoluțiile se fac pentru instituții noi, în artă nu…” Acest articol pare să fie testamentul revistei, care își încetează apariția în scurt timp, ultimul număr apărând în ianuarie 1932. 

În perioada ce urmează, 1933-1938, biroul fraților Iancu construiește o serie de imobile de apartamente, dintre care o mare parte sunt investiții lucrative, imobile de raport cu buget restrâns și, deci, și cu libertate și posibilități restrânse pentru arhitect. Comenzile abundă și se extind și în afara Bucureștiului, la Buzău și pe Valea Prahovei.

În 1938, frații Iancu construiesc ultimul lor proiect în România – un imobil de raport, de garsoniere, pe strada Nicolae Golescu, al cărui parter Marcel Iancu îl rezervă pentru o galerie de pictură. În același an, artistul întreprinde o călătorie de mai multe luni în Palestina, luând deja în considerare posibilitatea unei viitoare emigrări. Ultima expoziție de pictură o va organiza la întoarcere. Circumstanțele războiului și tulburările politice îl determină să emigreze împreună cu familia în Palestina, în februarie 1941. Fratele său, Iuliu, îi precedase. Aici, vor încerca să practice arhitectura, dar condițiile și în special lipsa de capital le sunt neprielnice. Două vile lângă Tel Aviv, într-un stil modernist mediteraneean, sunt singurele lucruri cunoscute, realizate în anii ’40. Marcel Iancu lucrează ca arhitect la Ministerul Muncii și al Construcțiilor și contribuie la salvarea și prezervarea multor centre istorice. Se dedică mai ales picturii, devenind unul dintre importanții artiști plastici ai Israelului, iar cu obișnuita-i energie întemeiază colonia de artiști de la Ein Hod. Iuliu Iancu emigrează în Canada în 1954, unde va continua să lucreze în construcții.

LOCUINȚA MODERNĂ

Marcel Iancu introduce un nou tip de arhitectură rezidențială în București: vila modernă, realizată pentru o burghezie cu vederi progresiste. Vilele construite de el sunt adaptate la noul mod de viață al omului modern, fiind economic și rațional împărțite. Sunt dotate cu încălzire centrală și cu cele mai moderne echipamente pentru baie și bucătărie, cu un confort „ce nu plătește niciun tribut bogăției”, după spusele lui Iancu.

DUALITATEA PICTOR-ARHITECT

Dualitatea pictor-arhitect este esențială pentru înțelegerea arhitecturii lui Marcel Iancu. Ea explică, în primul rând, interesul pentru aplicarea picturii în arhitectură. Libertățile pe care Iancu și le permite în punerea în practică a principiilor funcționalist-constructiviste își găsesc, de asemenea, o explicație în momentul în care arhitectura acestuia este luată în considerare alături de pictura sa și, în special, de reliefurile abstracte realizate de el la Zürich. Cunoscând reliefurile abstracte pe care Iancu le-a vrut de la bun început integrate în zidul arhitectural poți înțelege de unde provine construirea în profunzime a fațadelor, obținută prin suprapuneri succesive de elemente, suprapuneri ce nu sunt o necesitate din punct de vedere funcțional. Un alt element determinant în compoziția fațadelor – linia frântă, în formă de Z – se regăsește și ea în pictura și grafica timpurie.

În general, ideea ce revine în repetate rânduri în scrierile teoretice, și anume „maniera similară de realizare compozițională în arhitectură și în pictură”, formează probabil cheia notei personale a arhitecturii lui Iancu. Din acest principiu decurge tratarea fațadelor după reguli de compoziție și plastică abstractă, manieră ce poate fi urmărită ca un fir continuu, unificator, în ciuda diversității soluțiilor.

În arhitectura românească interbelică, Marcel Iancu a fost un deschizător de drumuri, a avut îndrăzneala de a aduce suflul înnoirii într-un mediu predominant tradiționalist, dar a făcut-o măsurat și sensibil la condițiile locale.

A știut să descifreze stilul epocii sale și să-i găsească o expresie personală, credincios crezului său de concepere a arhitecturii ca sinteză a artelor.

Fără să fi fost dogmatic, Iancu a reușit să fie „autorul moral al modernismului” în arhitectura românească.” ANCA BOCĂNEȚ