„Ne este dificil să ne închipuim corect eternitatea, nu pentru că nu am ști cum să ne ducem nenumăratele zile, ci din cauză că ne aflăm în prinsoarea unei existențe mărginite, cea care în schimb dă valoare și celor mai neînsemnate momente. Imaginea unui vampir, a unui înger sau altă ființă nemuritoare, ne proiectează într-un fel de viață fără sfîrșit, o prelungire simbolică a ceea ce trăim. Formele pe care le dăm acestei existențe infinite sînt numeroase, iar una dintre cele mai cunoscute este chiar imaginea, a cărei definiție complicată ne tot scapă printre degete. Pictura a dus dintotdeauna soarta vampirilor, de la cele mai vechi exemple pînă astăzi și de la cele mai înșelătoare la cele mai departe de realitate. Există totuși vreo pictură să nu ne înșele?

Lucrările Emmei Bădulescu, care nu fac excepție, se pot caracteriza printr-o abordare fantomatică, dar frustă, în care contrastele cîteodată tari și tonurile mai degrabă întunecate au rolul de a atrage și cuceri privirea spectatorului, derutat apoi de caracterul lor evaziv. Cromaticile în care negrul apare frecvent, aproape fără excepție, trimit la lumea întunecată în care se manifestă vampirii, fantomele și alte himere, toate palide și lipsite de vigoare, ceea ce le pune la îndoială credibilitatea. Ușurimea aproape incorporală a unui vampir o regăsim deseori și la trupurile dansatorilor, mai ales ale interpreților de balet, ca un paradox al forței și transparenței. Vitalitatea și energia dansatorilor diluează corpul într-o substanță aproape abstractă, în timp ce vampirii își extrag vitalitatea din alte trupuri. Cadrele Emmei, deseori cu proporții aproape pătrate, claustrează personajele pe care le reprezintă, iar acestea la rîndul lor tind să le scape. Analogia cu sicriele din care ies în fiecare noapte înspăimîntătoarele arătări cu alură de nobili, vampirii, nu este greu de făcut. Desigur, este vorba de clișeele care s-au răspîndit fără întîrziere după ce Bram Stoker a publicat volumul Dracula în 1897, abundent în elemente gotice.”