„Subiectul picturii lui Ștefan Triffa este acea mantie a lumii care însoțește un mare abis. Putem depista această obsesie dacă descriem procesul pictării unei lucrări. De obicei, Ștefan începe prin a lucra la orizontală în bună tradiție acționistă americană. Pînza pe șasiu e pusă pe parchet și pigmentul umed este aplicat în diferite locuri și lăsat să producă forme aleatorii printr-un procedeu similar decalcomaniei. Alteori, cu mîna, Triffa întinde pigmentul prin gesturi care animă neutrul pînzei. Lucrul la orizontală, de obicei, energizează fundalul pe care se va produce intervenția picturală la verticală. Odată uscat fondul, pînza  devine loc viran pentru adiții cromatice conștiente făcute pe tabloul ridicat pe perete. Rezultatul e variat, uneori pictarea la verticală acoperă o mare parte din fundalul făcut la orizontală, alteori sunt doar mici elemente care fie plutesc în vidul-vîrtej ca niște insule de concret ale culorii pe oceanul neantului plin de vibrație. Lucrările rezultate devin imagini ale lumii, ele pot fi privite așa, niște peisaje generice care se plasează la limita simbolului. Contrastul între cele două procese (cel de la orizontală și cel “de șevalet” de la verticală) produce tot timpul acea tensiune spațială care transformă simplele pete de culoare în reprezentări ale unor lumi microscopice ce stau la baza realului. Se mai poate spune că mai în toate tablourile lui Ștefan ceva concret și pictat cu pensula stă, plutește sau circumvine un vid care a fost animat în prealabil la orizontală.

Există în teoriile fizice contemporane o teorie a spațiului vid așa zis inert care încearcă să rezolve acel vechi paradox din sintagama “din nimic, nimic răsare”. Butada antic grecească subînțelegea că lumea este eternă de vreme ce nu putem concepe că ea s-a născut din nimic. Mai tîrziu, fizicile cuantice contemporane vorbesc despre vid spațial ca nefiind neutru și inert ci din contră, o generare continuă de particule de materie și anti-materie care se anulează reciproc mai tot timpul. Universul ar fi acumularea de rateuri ale acestui dans al anulării, cînd o particulă nu-și găsește perechea anihilatoare. Oricum ar fi, vidul e viu și asta vedem și-n imaginile dansului materiilor cromatice din pictura lui Triffa. E o cartografiere a lumii care nu-și ia pauză din bolboroseală, în care nu există lipsă de activitate. E universul privit ca printr-un microscop gigant care desfășoară într-o reprezentare dinamica ființei. În aceste imagini nu există moarte pentru că totul e viu, vidul este și el plin de energie, de multe ori “scapă” lumină, fiecare milimetru pătrat de pînză e semnificativ și palpită. S-a mai vorbit desprearta lui ST ca fiind una “americană” și, în mare parte e adevărat. Procesul și obsesia abstractului gestualist se înscriu în această tradiție.

Totuși, există și o mare diferență. E vorba despre faptul că și atunci cînd artistul dorește să se plaseze într-un simplu discurs plastic, ceea ce iese nu e o simplă suprafață plăcut colorată ci o lume care are mai multe planuri, în care lumina nu vine peste lucrare ci emană și din ea. Pictînd “în jurul unor găuri”, Triffa reușește să facă acel vid să genereze lumină, să strălucească. E o realizare care depășește retinalul spre spiritual.”

Dan Popescu, H’art Gallery