IOMO Gallery găzduiește expoziția In the Body Lies the Truth, curatoriată de Thom Oosterhof. Stabilit în Amsterdam și votat „Curator to Watch în 2024” de către FollowArt, Oosterhof a coordonat proiecte internaționale fiind recunoscut pentru promovarea noilor generații de artiști pe piețe globale. Am discutat cu el despre viziunea curatorială din spatele acestui proiect, selecția celor nouă artiști internaționali și modul în care detaliul brut al corpului devine un limbaj universal.

CLICK HERE FOR THE ENGLISH VERSION 

Expoziția pornește de la premisa că „în corp zace adevărul”. Într-o eră a inteligenței artificiale și a imaginilor manipulate digital, cum vedeți rolul picturii și al formei fizice în conservarea acestui adevăr „neatins”?

Primul lucru care trebuie recunoscut este faptul că însăși arta picturii este falsă. O imagine statică pictată nu poate fi niciodată cu adevărat „adevărată”, iar expoziția poartă această contradicție în centrul ei. Însă tocmai prin acceptarea acestui fapt putem deschide spațiul necesar pentru a aprecia încercarea ei de a se apropia cât mai mult de adevăr. Prin atingerea umană și efortul conștient, artistul investește în mediu — nimic nu vine gratuit. Așa că este important să ne amintim că, de multe ori, a spune adevărul este mai greu decât a spune o minciună.

Brâncuși spunea că ceea ce este real este esența lucrurilor. În selecția pentru IOMO, artiștii par să actualizeze această idee a esenței: ei nu caută adevărul prin simplificare, ci prin forța detaliului brut. Ați urmărit în mod specific artiști care transformă particularul – o venă, o textură sau o privire – într-un limbaj universal al corpului?

Exact! Observi că toți acești artiști poartă această încărcătură emoțională în reprezentările lor ale corpului. Important pentru mine a fost mai degrabă modul în care fiecare diferă de ceilalți, nu asemănările dintre ei. Chiar și prin actul decupării imaginii, pe care îl vezi frecvent în expoziție, apare o distilare instantanee a unui moment, a unei imagini, a unei emoții. Dacă un artist poate încărca o lucrare cu la fel de mult — sau chiar mai mult — sentiment decât o imagine completă, atunci chiar descoperă ceva important. Am sperat să reunesc exemple excelente ale acestui lucru și sunt extrem de încântat de rezultat!

Dincolo de prezența evidentă a artei figurative, care a fost criteriul dumneavoastră „invizibil” în alegerea acestor nouă artiști? Ați căutat o anumită vulnerabilitate în tușă sau, poate, capacitatea de a surprinde corpul în afara „performanței” sale sociale?

Îmi place foarte mult acest cuvânt: vulnerabilitate. Toți artiștii din această expoziție sunt vulnerabili în felul lor, la diferite niveluri. Simplul act de a crea și de a te expune ca artist implică deja un anumit grad de vulnerabilitate. Oare le va plăcea? Oare se va vinde? Oare va rezista alături de lucrările celorlalți artiști? Partea interesantă este că această vulnerabilitate nu dispare niciodată pentru un artist — de multe ori ea este chiar motorul care îl împinge înainte. Dar ai dreptate: am vrut să aduc împreună momente care par în afara „performanței sociale”, momente de liniște, de „fețe în repaus”, în care personajele par surprinse fără să știe că sunt privite. Această combinație traversează expoziția ca un fir roșu central.

Ați făcut o paralelă fascinantă între corp și ia românească, pe care o numiți „un manual al corpului”. Ce anume din geometria sau istoria acestei piese tradiționale v-a ajutat să definiți conceptul expoziției pentru publicul din București?

Ceea ce mi-a plăcut la ideea iei este moștenirea ei culturală și capacitatea de a traversa generațiile. Ceea ce uităm despre corp este că nu ne aparține în totalitate. El reprezintă o combinație între părinții noștri, părinții lor, părinții lor și tot așa. Aproape ca și cum trupurile noastre ar fi transmise din generație în generație. Sunt pline de „traume” generaționale, amintiri, povești, moduri de a exista în lume și tot ceea ce se află între acestea. La fel cum ia este țesută din bumbac și alte materiale, corpul nostru devine un fel de tapiserie a experiențelor — fizice, mentale și emoționale. Personale și colective. Mi-a plăcut enorm această asemănare.

Într-o lume care ne forțează să fim o versiune editată, „șlefuită” a noastră, vedeți această expoziție ca pe un act de rebeliune sau ca pe o întoarcere necesară la ceea ce ne face, de fapt, fragili și reali?

Îmi place puțină rezistență și încerc, ori de câte ori pot, să provoc puțin sistemul. Expoziția este cu adevărat un răspuns la faptul că ne îndepărtăm de noi înșine: fizic, către digital; emoțional, către medicație; spiritual, către ceva complet diferit. Revenind la adevărurile inerente cărnii noastre, sper să le reamintesc oamenilor de frumusețea brută care există în iubire, durere și tot ceea ce se află între ele.

Această expoziție funcționează ca o interogație a prezenței noastre fizice. Ce fel de „urmă” sperați să lase aceste lucrări în mintea vizitatorului? Vă doriți ca aceștia să simtă un soi de confort sau, dimpotrivă, o anumită neliniște față de propriul corp?

Ideal, ambele! Există momente frumoase de afecțiune, alături de momente de speranță, teamă, disperare, bucurie și iubire. Unii pot găsi alinare în solemnitate, alții fericire în momentele luminoase. Mi-am dorit să las toate aceste uși deschise pentru privitor. Mai presus de toate, sper ca ceva să rămână în memorie — peste o săptămână, peste o lună sau, ambițios vorbind, peste un an. Aceasta este puterea artei și a imaginii, atunci când sunt cu adevărat trăite.

IOMO Gallery s-a impus rapid ca un spațiu căruia nu îi este teamă de esteticile puternice. Cum ați simțit energia de aici și cum se aliniază viziunea galeriei cu standardele și curajul pe care le întâlniți în marile capitale ale artei unde activați?

Echipa IOMO este curajoasă și ambițioasă — exact ceea ce lumea artei are nevoie mai mult. Își depășesc constant limitele confortului și ale propriilor cunoștințe, încercând să creeze ceva original, durabil și relevant. Sper ca, prin introducerea unei scene internaționale alături de programul lor local puternic, publicul galeriei să își lărgească propriile orizonturi. Să rămână cu convingerea că arta românească își poate susține locul pe scena internațională, atât prin artiștii săi emergenți, cât și prin galeriile care îi promovează.