• No products in the cart.
TOP

MATEI BRANEA: ,,Prin umor poți să spui TOT”

Despre Matei Branea se pot spune multe lucruri, cum ar fi că vine de pe îndepărtatul (și totuși, surprinzător de învecinatul) tărâm Branealand, că este tatăl mucalitului și veșnic-curiosului personaj OMULAN sau că este unul dintre puținii veterani ai caricaturii românești contemporane; însă, orice ai spune, nu o poți face decât pe un ton degajat și frivol. Iar asta, pentru că Matei stăpânește cu grație umorul – în special cel grafic –  abilitate care, paradoxal, îi dă o greutate aparte în peisajul artistic românesc și care, în același timp, îi permite plăcerea de a nu se lua prea în serios.

Matei Branea este artist vizual, creator de animație, pe care o și predă la UNATC, și activist part-time. Își dorește un București ca scos din țiplă, pentru care luptă cum poate: mai nou, prin proiectul #vandalpozitiv, prin care reface de mână scrisul de pe plăcuțele vandalizate din oraș. Pornind de la această idee, am stat de vorbă cu el despre mai multe subiecte. Printre altele, și situația caricaturii în România de astăzi, cu o mică privire înapoi în cariera sa. Aflați mai jos ce înseamnă o caricatură ,,beton”, dar și cum pui arta în slujba schimbării pozitive.

Prin inițiativa Vandal Pozitiv, intervii asupra unor semne de orientare din spațiul public vandalizate sau degradate, pentru a le readuce în stare lizibilă. Cum ți-a venit această idee și unde plănuiești să o duci?

Mă bucur pentru întrebări și că #vandalpozitiv se bucură de atenție. Acțiunile mele ,,de stradă” se înscriu în București Graffiti, numele unui proiect amplu pe care l-am pornit în 2016, centrat pe relația artist de stradă – oraș, plecând de la desenele de pe pereții din București.

Ideea intervenției întru reparare în spațiul urban bucureștean își are originile în perioada mea de școală când, pe repetitivul drum spre „ore”, contemplam zilnic șantierul în care se afla zona Piața Muncii, unde locuiam. În vremea aia, povestea cu peștișorul de aur era un subiect recurent și mereu mă gândeam ce i-aș putea cere. Deși prima pornire e să ceri ceva pentru tine, m-am gândit că e și mai mișto să ceri ceva pentru altul: să se facă bine bunica sau tata să nu moară niciodată. Plecând cu raționamentul ăsta, am ajuns să mă întreb: dar dacă peștișorul mi-ar da o singură dorință, nu trei? Ei, și atunci, laolaltă cu pace pe pământ și toată lumea să nu fie săracă, una din dorințele unice a fost „să fie Bucureștiul perfect: iarbă în toate spațiile cu pământ, străzi cu asfalt perfect, trotuare fără gunoi, borduri complete și cu adâncitura pentru biciclete la nivel cu carosabilul, blocuri și case renovate, flori și copaci îngrijiți, semne de circulație, zebre… etc., totul nou-nouț, la cheie”. Ceea ce fac cu semnele de stradă e direct legat cu această dorință care nu s-a dizolvat.

Unde vreau să ajung cu vandalismul pozitiv? Păi, să inspir pe alții și poate împreună vom reuși să reparăm tot.  Also, sunt foarte curios dacă voi ajunge în situația de a fi amendat pentru… vandalism.

Tehnica folosită pentru Vandal Pozitiv trimite cu gândul la noțiunea de reverse graffiti, care presupune crearea unor imagini pe suprafețe, precum ziduri sau asfalt, prin curățarea acestora (de obicei, cu apă sub presiune) în forma imaginii dorite. Vezi vreo legătură între aceste două moduri de a restaura un obiect din spațiul public?

Nu. Mi se par două lucruri diferite. Prin ce „repar” eu nu îmi propun să creez ceva, ci efectiv să restaurez funcționalitatea necesară pe care o au plăcuțele de stradă, cu speranța că vor fi reparate toate.

Printre proiectele tale mai recente se numără și colaborarea cu platforma TAMTAM – ONG-uri pentru Cetățean, prin care ilustrezi satiric (și uneori absurd) probleme cotidiene din viața publică pentru care ei propun soluții. Cum vezi legătura dintre activism și umor?

Perfectă! Dacă lipsește ceva în peisajul autohton al atitudinilor față de viață și din cum discutăm pe un subiect sau altul, asta e umorul. Toată lumea e serioasă, toți suntem importanți, sensibili, ținem la spațiul personal. Chiar și în artă e plin de sensibili. Eu am considerat mereu că există un bun simț și o logică a firii.

Evident că recitirea istoriei și, în cazul nostru, a istoriei artei, din perspectiva feministă, pe ideea de reprezentare și reprezentabilitate e un lucru necesar. Da, e plin de nuduri, de cele mai multe ori lascive, cu tipe, și de nuduri cu tipi cam ciu-ciu. Problema e, pentru mine, când un artist/artistă se ia (prea) în serios: come on! Suntem toți, zic eu, niște autiști care fac ceva ce le place, care vine din interiorul nostru, de neoprit și este singurul nostru mod de a supraviețui. Un fel de a fi care ne permite să ne bucurăm de ce facem și să nu înnebunim și/sau să ne sinucidem deoarece realitatea e ceva teribil de suportat. Deci da, umorul e important și are un avantaj extraordinar: poți spune lucruri dificil de abordat altfel, în mod serios. Practic, poți spune TOT.

În România, caricatura este ceva mai rar întâlnit, fiind un număr destul de mic de caricaturiști de succes, printre care și tu. Lucrările din seria EMB – Eat My Balkans portretizează cu umor realități românești, dar și universale. Ce face o caricatură să fie reușită, după părerea ta?

Din nou, mulțumesc pentru apreciere! Really. Eu am crescut cu caricaturi: revista și almanahurile Urzica sau albumele de autor ale lui Stănescu și, mult mai târziu, cu ziarul Cațavencu. Asta mi-a plăcut cel mai mult și, nefiind la zi, branșat la toate informațiile despre tot, am citit și răscitit aceleași cărți de care am devenit permanent îndrăgostit. Apoi am început să fac și eu caricaturi. În liceu. Sora mea mi-a povestit recent că stătea cu o colegă în spatele liceului și luase cu ea teancul meu de caricaturi pe tema prevenției sanitare – prezervativul, și se tăvăleau pe jos de râs.

Am colaborat cu ziarul Aspirina Săracului, unde am făcut primele caricaturi în mod recurent și, mai târziu, am alcătuit și coordonat echipa grafică la Kamikaze – Alexandru Ciubotariu (Pisica Pătrată), Noper, Cristian Prandea – unde am făcut majoritatea coperților și unde mi-am luat și-o mare țeapă la final. Pe urmă am asistat și asist cu tristețe și uimire la dispariția acestui gen din presă. Sper din tot sufletul că, dacă ilustrația începe să câștige ici, colo teren, să revină în timp (cât mai scurt) și caricatura. Pariez pe Libertatea să dea tonul. Eu am continuat să fac caricaturi online, EMB fiind, poate, cea mai constantă activitate și care acum rulează în tandem sporadic cu Branea LIFE, un ciclu de autoficțiune pe care am început să-l public pe Insta-ul meu.

Nu pot zice o rețetă pentru o caricatură reușită. Dacă te face să râzi e reușită, dacă e (și) smart e super și, dacă e și nerușinată, e BETON.

Alături de Omulețul lui Gopo, Omulan este unul dintre cele mai îndrăgite personaje din animația românească. Există vreo legătură între aceste două personaje?

Ei, acum chiar nu cred că OMULAN are notorietatea omulețului lui Gopo care, la rândul lui, nu știu cât de popular este, mai ales pentru generațiile de după 2000. Animațiile românești nu sunt difuzate și încet, încet se pierde contactul publicului cu personajele de pe vremuri. Gopo are noroc cu premiile ce-i poartă numele, dar chiar și în cazul lui, nu există o popularizare activă. E mare păcat că nu avem un mic muzeu Ion Popescu Gopo. Este un autor fabulos. Pe mine, omulețul lui m-a fascinat. Cu el am făcut pasul de la caricatură la animația „altfel”. Ce făcea el nu era nici ca Disney, nici ca Pisicile Aristocrate. Era WOW! Caricaturi animate și story smart.  Pentru mine a fost clar că asta îmi place și că asta vreau să fac.

O altă legătură cu omulețul lui Gopo ar fi că, deși are buzunare, OMULAN nu pare a fi îmbrăcat. Mai am un personaj autobiografic, care e nud și el. Trupul gol, firesc, natural. E cel mai cinstit mod de a fi OM.

Stilul meu de animație e unul minimalist, folosesc rar dialogul și sunt preocupat de teme mari, general umane, pe care le abordez cu umor și sunt prieten cu autoironia. Putem zice că și Gopo m-a influențat, alături de Școala de la Zagreb și producțiile UPA.

Cum a apărut acest personaj și unde îl vezi peste cinci ani, să zicem?

A apărut în 2000 ca răspuns la căutarea mea de a esențializa o figură umană. Am folosit un personaj schematic în filmul meu de licență și, cum știam că o gură poate apărea și doar când vrea animatorul, din nimic, mi-am zis: dar dacă elimin și ochii? Fără ochi, fără gură, nu-i trebuie nici gât. Deși are, totuși, o țigaretă în gură, pentru a putea sugera direcția lui de privire. Universul lui are reguli clare: o linie de orizont în „zbor de pasăre”, foarte des un „portal” într-un lateral, deasupra – un nor și soarele. În timp au mai apărut mini-coloana infinitului a lui Brâncuși (trei elemente cu alte proporții), groapa cu foc, coaja de banană, soarele cu anus. Pentru că nu OMULAN nu vorbea, personajul Birdy a preluat funcția și a devenit un comentator al reacțiilor *omulanesciene*. OMULAN reacționează, nu acționează.

Personajul meu a apărut public prima oară în animațiile produse pentru site-ul cartoons.ro (Axle Production – thank you, Radu Nicoară!), apoi în primul său album de bandă desenată editat de Hardcomics în 2002 (thank you, Milos Jovanovic!). Au urmat o singură apariție în Observator Cultural (thank you, Alex Leo Șerban), apoi încă una în revista OMAGIU și mai multe apariții în APERITIFF, ziarul festivalului internațional de film de la Cluj (thank you, Mihai Chirilov!)   În 2015, odată cu filmul omonim produs cu Papilion Film (Paul Negoescu), realizat cu sprijinul CNC Romania, OMULAN a primit o cută mare pe frunte, cu care ne putem da seama de mai multe expresii faciale. De curând a spus și primele cuvinte, momentan fără voce, doar în desen, sub formă de speech-bubble.

În cinci ani sper să îl văd în cel puțin încă o animație sau un serial și cel puțin un nou album BD dedicat.

La începutul anului trecut ai demarat, împreună cu galeristul Dan Popescu, proiectul online Instrucțiuni de folosire, o serie de video-uri educative despre subiecte din arta contemporană, pentru care tu ai realizat animația de intro și identitatea vizuală. Deocamdată a fost publicat numai primul episod, despre banana lui Maurizio Cattelan. Poți să ne spui ce mai aveți în plan cu acest proiect?

Dan a demarat proiectul IdF. Eu am propus să facem grafica proiectului cu OMULAN. Se preta la perfect, ca să zic așa, Dan fiind fanul lui OMULAN și eu fiind fanul lui Dan. Tot de curând am început să customizez OMULANi à la Playmobil sau Lego, tot fără ochi și rar cu haine, dar cu păr, barbă și guri. Prin urmare, cu ocazia asta l-am omulanizat pe dracul ăsta de Popescu. IdF e un proiect pe care abia aștept să-l continuăm. Dan face un performance superb și aștept cu interes noile subiecte.

Următorul episod va fi despre mască și mai e în plan unul despre erorile care au influențat istoria artei – STAY TUNED.

La ce lucrezi acum?

La un nou film de animație, tot cu finanțare CNC, de data asta produs cu SafeFrame (hello, Mitrix!) Am o super echipă cu Anna Florea, Luiz Stockler, Claudia Ilea și Andrei Berculescu la animație și colaboratoarele mele de suflet Helga Fodorean la producție (OMULAN! 2015 tot cu ea l-am făcut) și Ana Branea pe editare (sprijin moral/erotic). Scenariul e scris de Ulrich Fasshauer, prieten scriitor din Berlin, cu care am pornit întâi pe ideea de a face o carte pentru copii, pe un subiect care mă preocupă de ceva vreme: un film despre moarte, adresat copiilor. Se numește „Bunicul doarme”.

Comments (1)

  • ioana ciocan

    Foarte mult mi-a plăcut Vandal pozitiv din Cișmigiu!

    reply

Post a Comment

X