Descrie-ne traseul tău profesional plecând din Sebeș (orașul natal) la facultate în Cluj-Napoca, apoi în București. Care a fost motivul pentru care te-ai mutat din Ardeal în Capitală?

După opt ani de școală generală și doi ani la Liceul Industrial din Sebeș (actual Colegiul Național ”Lucian Blaga”) am ajuns la mijlocul anului 1989 la Liceul de Artă din Cluj-Napoca. Această ”schimbare de macaz” de la profil industrial la profil artistic a fost de fapt o acțiune inspirată și de lungă durată a mamei mele. Ea a observat înclinația mea artistică având parte de foarte buna îndrumare a două doamne profesoare, Marioara Henegariu (Casa Pionierilor) și Constanța Elena Stancu (Școala Populară de Artă). Grație eforturilor părinților mei am petrecut nouă ani minunați în orașul meu de suflet Cluj. Doi ani la liceul de Artă, apoi șase ani plus încă un an de studii aprofundate la Academia de Arte Vizuale Ioan Andreescu, actuala Universitate de Artă și Design. După absolvirea studiilor universitare a fost o scurtă perioadă de reîntoarcere acasă la Sebeș, apoi toate ”drumurile artistice” au început să se îndrepte spre București. În vara anului 2000 am venit mai degrabă cu gândul de-a rămâne provizoriu. Acest provizorat s-a întins pe douăzeci și doi de ani. În prezent locuiesc în vecinătatea Bucureștiului și sunt artist vizual activ în Capitală. Motivul principal pentru care ”am migrat” în zona artistică a Bucureștiului a fost dinamica anilor 2000. Capitala începuse să aibă o oarecare deschidere internațională, era destul de vizibilă această dezvoltare în plan cultural a orașului. Apoi o parte a familiei noastre era deja stabilită în București, așa că pentru mine și pentru soția mea Aura a urmat adaptarea și integrarea în stilul de viață din sudul țării. În prezent mă bucur că aparțin celor două spații culturale, cel transilvănean ca formare și muntenesc ca dezvoltare.

Este puțin cunoscut faptul ca ai fost coleg de facultatea cu galeristul Mihai Pop și artista Mirela Trăistaru. Ne povestești ceva extravagant din studenția voastră?

Am ajuns la Liceul de Artă din Cluj-Napoca în toamna anului 1989, așadar am fost colegi încă din liceu. Mihai Pop era cu un an de studiu mai mic. Eu eram în clasa a unsprezecea, el era în clasa a zecea. Era un foarte bun desenator (probabil este și acum) țin minte cum clasa lui se pregătea pentru ”treapta a doua” care era un examen destul de dur, plasat între clasele a zecea și a unsprezecea de liceu. Eram foarte atent la orele lor de studiu după mulaje (Hermes, Moise), au fost elevi foarte buni, o generație foarte talentată și pusă pe muncă. Legat de faptul că Mihai este în prezent galerist cu mare experiență, probabil această direcție s-a dezvoltat încă din anii liceului. Îmi amintesc că era responsabil cu expoziția școlară de la final de trimestru, chiar și eu fusesem învoit la un moment dat de la orele teoretice de către profesorul nostru Ioan Sbârciu (la liceu în acea vreme), pentru a ajuta la cașerarea tablourilor făcute de noi elevii. Cu Mirela Trăistaru, am fost colegi de clasă și de internat școlar. În Căminul de pe strada Galați din Cluj am trăit una dintre cele mai frumoase perioade, din Universitatea de Artă, la începutului anilor ’90. Mirela și atunci și acum menține aceeași vervă artistică. Pentru că am adus vorba de colegii de liceu și de universitate aș vrea să menționez numele câtorva profesori care mi-au influențat parcursul artistic, profesorii din liceu: Dan Bimbea, Lucian Țintariu_ desen & pictură, Mihai Barbu, Aurel Terec_modelaj & sculptură, Eugenia Pop_ceramică. Profesorii mei de la Academia de arte vizuale ”Ioan Andreescu” Cluj au fost: Nicolae Man, Andor Kömives,Viorel Nimigeanu, Florin Maxa, Ioan Sbârciu la catedra de pictură, Eugen Gocan la modelaj & sculptură.

Te folosești de fotografie ca mediu de documentare pentru viitoarele picturi. Ai practicat și fotografia pe film, sau folosești doar mediul digital?

Nu am practicat într-un mod profesionist. Primele aparate fotografice pe care le-am avut au fost cu film, chiar la mutarea în București îmi cumpărasem un aparat nou, era un întreg ritual, l-am utilizat în prima călătorie în Africa, mai precis în Kenya 2003, mi-am luat cu mine doisprezece filme, fiecare cu treizeci și șase de poziții. În anul 2004 mi-am cumpărat primul aparat digital, din Seul, eram impresionat de puterea de stocare și ca atare de libertatea de-a capta imagini aproape nelimitat, cel puțin așa percepeam. Trecerea de la convențional pe film la digital a fost făcută de mine cu entuziasm.

Povestește-ne despre călătoriile tale documentare de pe întreg mapamondul și cum ți-au inspirat ele creațiile ulterioare.

Prima călătorie cu adevărat spectaculoasă am făcut-o în iunie 1990. Destinația a fost Franța, Valea Loarei. Am participat împreună cu câțiva colegi de la Liceul de Artă la un festival de arte și film în orășelul francez Château-Renault. Inițiator a fost dl. profesor de filosofie István Havadi care a coordonat un grup de elevi români din Arad și Cluj, practic a lipit grupul nostru de grupul unui liceu din Budapesta și uite așa în iunie 1990 am străbătut Europa, am trăit deplin realitățile încheierii Războiului Rece. Spre finalul studiilor universitare am mai fost odată în Franța la Nantes cu o bursă de studii de o lună. Apoi au urmat multe călătorii frumoase cum ar fi Kenya, Coreea de sud, Japonia, Uzbekistan și bineînțeles o mare parte a spațiului geografic european. În luna decembrie din anul 2009 am participat la expoziția de grup EST/VEST.20. Cu ocazia deschiderii unui nou spațiu de artă experimentală Atelier 030202, găzduit de Sala nouă a Teatrului de comedie București, noi artiștii ne-am propus o rememorare a celor douăzeci de ani care au trecut de la căderea regimurilor comuniste, lucrările prezentate de mine au fost concepute sub forma unor picturi-alegorii a țărilor vizitate, după căderea ”Cortinei de fier”.

În 2011 ai creat un obiect (spațiu artist run space mobil) denumit „GibralTAR Ultraperiferic Art Corner”. Cum ți-a venit ideea și pe unde te-ai plimbat cu el?

Până la urmă a fost un exercițiu-experiment, am considerat că pot coloniza artistic spații alternative mai dificil de accesat, un act artistic de tip expediționar, termenul folosit ”ultraperifeic” la asta face referire. Am construit un corner modular, puteam cu ușurință să-l asamblez și să ”enclavizez” cu arta mea diverse zone. Primul experiment expozițional mobil l-am făcut la Râpa Roșie lângă orașul meu natal, apoi cu această instalație modulară am venit în București, au fost inserții în atelierele colegilor artiști Francisc Chiuariu și Mirela Trăistaru, sau într-un salon de ”hairstyle”. Am expus această instalație modulară la o tabără de street art de la Copșa Mică (curator Mihai Zgondoiu), am participat chiar și la un festival de muzică organizat undeva la Snagov de Emagic în anul 2011, sau la soclul fostei statui a lui Lenin din Piața Presei, „Proiect 1990” (curator Ioana Ciocan). Am oferit doar câteva exemple din aventura lui de aproximativ doi ani. Proiectul nu-l consider neaparat încheiat însă trebuie alocate resurse considerabile. Dar cine știe, poate că într-o zi voi reporni cu alte câteva episoade.

Interesul tău pentru arta Pop persistă încă de la începuturi, atât prin estetică cât și prin abordarea temei portretului. Îți aduci aminte care au fost primele portrete pe care le-ai realizat și în ce context? (școala generală – portrete istorice)

Începuturile au fost într-adevăr în școala generală, chiar îmi amintesc cum mi-am personalizat caietele de istorie cu portretele inspirate din fotografiile manualului. Îmi amintesc cu plăcere complimentul pe care l-am primit de la doamna profesoară de istorie, îmi pare rău însă că timpul a trecut și nu am păstrat măcar unul dintre aceste caiete. De atunci persistă această preferință pentru portret ca temă, cât despre Pop Art, ca mișcare artistică am descoperit-o în albumele și materialele pe care le găseam la biblioteca universității de artă. De altfel la începuturile anilor nouăzeci au fost câțiva lectori străini (din S.U.A, Franța) invitați să susțină cursuri de teoria artei, care au adus cu ei importante cantități de materiale tipărite, reviste de artă contemporană, toate acestea au intrat în fondul bibliotecii, frumoasa clădire gotic-renascentistă ”Casa Matei”, cum îi spuneam noi studenții.

Ești fascinat de tipare repetitive de tip raster, folosindu-le atât pe pânză cât și pe obiecte. Cum au apărut aceste șabloane în creația ta și cât de departe te-ai dus cu ele în sensul intervenției artistice?

Evident, o sursă de inspirație pentru patternurile geometrice de tip raster a fost artistul american (pop art) Roy Liechtenstein dar și geometriile pe care le-am asimilat din componența decorativă a moscheilor din Samarkand, Uzbekistan. Simbolic vorbind este un mixaj artistic, stilistic, între două surse culturale total diferite una occidentală și cealaltă orientală. Deși nu a fost sursă de inspirație pentru mine, demersul meu artistic seamănă puțin și cu cel al artistei japoneze Yayoi Kusama, mai ales în proiectul ”G Code” expus în anul 2013 tot la Atelier 030202. Atunci mi-am personalizat temporar mașina cu ”patternul ghepard” folosind tehnica street art a șablonului (stencil).

Cât de actuală mai este astăzi pictura? Ai experimentat mult la nivel de tehnici/materiale noi?

Chiar și în acest timp al nostru când există o mare diversificare a exprimării artistice, pictura rămâne un fel de regina artelor. Rămâne vedeta datorită mediatizării vânzarii lucrărilor de artă (de cele mai multe ori picturi), tranzacții la prețuri impresionante, care atrag cumva atenția societății. Referitor la experimente și tehnici favorite, de-a lungul timpului au rămas tempera cu emulsie de ou și acrilicul pe care îl folosesc intens (aproximativ de cincisprezece ani). Începând cu anul 2019 am avut curiozitatea să experimentez tehnici de lucru folosind liantul acrilic și nisipul, spre exemplu în vara anului 2020 am avut o expoziție la I.C.R. București intitulată ”GleTierra”.

Ai fost în portofoliul unor galerii comerciale și ai vândut deseori în licitații de artă contemporană. Peste toate acestea ai fost alături de multe spații non-profit, experimentale, de tip artist-run. Cum s-au împăcat aceste lucruri?

Vizibilitatea și entuziasmul provenite de la activitățile artistice din spațiile alternative de tip artist-run, au creat un ecou semnificativ în zona comercială. Performai din resurse proprii însă acumulai vizibilitate și cu un pic de șansă puteai să fi bine vândut, fie prin intermediul galeriilor, fie prin intermediul caselor de licitație. Cele două tipuri de promovare a artei, galeriile comerciale și spațiile experimentale de tip artist-run sunt complementare în opinia mea.

Începând cu anul 2020 ești pedagog la școala gimnazială din Crevedia-Dârza. Mai sunt tinerii școlari interesați de artă? Cum le menți atenția în epoca internetului și a telefoanelor mobile inteligente?

Am ajuns în ”zona învățământului” datorită condițiilor impuse de pandemia Covid 19. Multe proiecte artistice se opriseră, expozițiile și evenimentele artistice fuseseră suspendate o perioadă relativ lungă de timp. Locuiesc în Dârza, un sat al comunei Crevedia, iar în cei doi ani care au trecut de la începutul pandemiei am predat ”simultan” în mai multe școli din mediul rural: Crevedia-Dârza, Ciocănești-Urziceanca-Vizurești. Mi-a fost și încă îmi este destul de greu să mă adaptez stilului didactic. Este cu totul altă meserie cea de profesor și în acest moment mă consider debutant. Viața școlară este foarte dinamică, poate chiar prea dinamică pentru stilul meu reflexiv, dar pot spune că am întâlnit copii interesați de artă. Copiii așteaptă la orele ”de desen” ceva mai multă activitate practică, să se joace cu culorile, însă datorită lipsei mele de experiență în organizarea orelor care să includă mai mult partea de tehnici artistice, am pus accentul mai mult pe partea de noțiuni de cultură artistică, am încercat să le deschid orizontul cu ceea ce istoria artei ne oferă. Oricum anul școlar 2020-2021 a fost unul aproape integral online datorită pandemiei de corona virus. Elevii ”te încarcă, te descarcă, te încarcă”.

Să presupunem că nu ai fi activat în zona artelor vizuale. Ce meserie ți-ar fi plăcut să ai?

Mi-ar fi plăcut să lucrez la o stație meteorologică de pe munte, chiar recent am citit un articol intitulat ”Paznicii vremii” în publicația online Scena9, despre meteorologii de la Vârful Omu din Parcul Natural Bucegi. Probabil este nevoie de un bagaj de cunoștințe de matematică și fizică (aici nu am prea excelat) însă acea rutină zilnică de a culege și transmite date mi se pare că are un farmec. Banalul & rutina cred că sunt o formă a ”fericirii interioare” în viziunea mea.

Născut în Sebeş-Alba (1973), Aurel Tar a studiat la Universitatea de Arte și Design Cluj (promotia 1997).  Începând cu anul 2000 este artist vizual activ în București unde a participat la expoziții personale și proiecte de grup, de amploare: „EUROPE IN ART” / HVB Group, MNAC București, RO (2005); „EAST WEST. 20 – Exit and Transfer Information „,Atelier 030202, București, RO (2009); „Platform 11”, workshop art, Leipzig, DE; (2011); „Coloring the Gray”, Nasui Gallery, Special Projects section, 4th Biennale of Contemporary Art, Artplay Design Center, Moscova, RU (2011); „Coloring the Gray-State of Mind”, Nasui Gallery, Artists House, Tel Aviv, IL (2011); „Colouring the Gray – State of Body” – Nasui Gallery, Biennial Independents, Liverpool, UK (2012); „G-Code” -Atelier 030202, București, RO (2013); 25 Document, Atelier 030202, Bucharest, RO (2014);  „Maiastra – The Untold Story of the Romanian Blouse, Galateca Gallery & Institutul Cultural Român, Deniz Muzesi, Istanbul, TR (2016); „Copyator” – Apollo 111, București, RO (2017); „SCURT CIRCUIT #1 / Despre Apropiere și Îndepărtare” eveniment online ALIAJ, București, RO (2020); ”GLETIERRA”- Institutul Cultural Român, București, RO (2020); ” FLIGHT CONNECTIONS”, Centrul Cultural_Palatele Brâncovenești, galeria Cuhnia, Mogoșoaia, RO.