Elena Pîrvu a absolvit Pictura și Ceramica la Universitatea Națională de Arte din București. În pictură, Elena Pîrvu reconstruiește cu naturalețe un traseu al realității din afară înăuntru, ajungând la o dimensiune purificată. Artista creează spații senzoriale prin juxtapunerea unor planuri, a tușelor și formelor variate. Căutările ei constante au făcut posibilă o evadare a prețiozității paletei și a geometriei formelor într-un nou mediu, ceramica. Elena Pîrvu ne-a povestit despre relația pictură-ceramică, sursele de inspirație și fundamentele artei ei.

 În ultima vreme ai prezentat publicului experiența ta cu ceramica, unde am putut vedea o extindere a geometriei și varietății de culori pe care le folosești în pictură. Cum se împletesc cele două medii în practica ta actuală?

Nici nu știu exact cum să spun lucrul ăsta. Pictura pentru mine e ceva la care nici nu trebuie să mă gândesc. Pur și simplu culoarea și modul în care o folosesc, inclusiv partea de textură, e ceva ce există în interiorul meu, care doar iese la iveală fără prea multă strategie. E ceva ce nu am învățat, e un lucru pe care l-am simțit mereu, am avut mereu un simț cromatic puternic. Practic nu am învățat să pictez, doar am aprofundat ceva ce este perfect natural pentru structura mea internă. Cât despre capitolul formă tridimensională, acolo e mai greu. Niciodată nu am avut un instict puternic către modelaj, și mereu m-am chinuit groaznic pentru realizarea formelor tridimensionale. Când spun chin, e de-a dreptul chin. Un lucru mai frustrant nu cred că am întâlnit vreodată. Sunt complet pe dinafară la capitolul ăsta, capitol la care am muncit foarte mult și încă mai am de muncit pentru a putea transpune măcar 30% din imaginea din minte în fața ochilor, în mediul palpabil. De asta în ceramică am luat lucrurile de la început și extrem de simplu, cum ar fi geometrizarea și folosirea elementelor geometrice în prelucrarea ideilor. În cazul ăsta culoarea mă salvează enorm și dă sens lucrărilor. Îmi place surpriza enorm. În pictură nu am parte de atâta surpriză cât am în ceramică. Deja cunosc tehnicile picturale, am experimentat foarte mult în materie de pictură, de la suporturile de lucru la tot felul de tehnici mixed media, tot felul de variante de texturare prin materiale complet incompatibile, preconizez exact cât de mult se închid sau se deschid culorile în funcție de tipul lor, de firmă, de straturile pe care le aplic unele peste altele etc. În ceramică nu e deloc așa. Partea de glazurare e uimitoare. La început nici nu știi cu ce pictezi, că totul este gri (mai deschis sau mai închis), habar n-ai cum o să arate după ardere. E ca o magie, plus că experiența mea în ceramică nu e atât de mare. E atât de mult spațiu de explorat acolo și nimic nu iese identic niciodată. Îmi place să experimentez nu forma ceramică, cât materialele, îmbinarea dintre ele și mai ales combinarea de glazuri; aplic același tip de gândire pe care îl aplic și în pictură, folosirea tehnicilor mixed media și experimentarea prin mixed media.

Împletirea celor două „meserii” este că pentru una (ceramica) am o mare dorință și curiozitate, iar culoarea salvează orice.

Lucrările tale împărtășesc o renunțare la individual cu scopul de a pătrunde cât mai mult în esența unor stări, gesturi, emoții, esență pe care o evidențiezi și prin îmbinarea tehnicilor și materialelor diferite. Imaginea finală ni se dezvăluie ca o nouă dimensiune asaltată de culoare, textură, formă, un dialog viu între elementele de limbaj plastic. Cum descrii acest univers, ce îl alimentează și întreține?

Multitudinea de experiențe prin care trec zilnic, oamenii și stările lor diverse alimentează continuu universul meu interior de stări și senzații.

Sunt o fire foarte emotivă de fapt și extrem de empatică la mediul înconjurător. În multe dintre perioadele foarte agitate ale vieții mele (care sunt destule, lucrez într-un mediu foarte agitat și solicitant, ca pictor de decoruri pentru teatre și opere din Europa și când se fac filme internaționale în Ro, mă mut practic ca pictor de decoruri de construcții în zona cinematografică) simt că stochez fiecare experiență a oamenilor din jur. Lucru care e foarte solicitant. În toată agitația asta trebuie să existe momente în care trebuie să mă întorc la mine, și să privesc tot ceea ce se stochează în interior extrem de aleatoriu și practic să structurez pe ,,foldere” tot cumulul extern pentru a-l putea interioriza. E foarte ușor să-ți pierzi identitatea într-o lume în continuă mișcare, în care toate task-urile se schimbă de la o ora la alta, în care liniștea practic nu există. Singura modalitate extrem de sinceră de a elibera spațiul interior e lucrul în atelier. Toate gândurile, emoțiile, ideile, stările se aranjează acolo, între materiale, texturi, idei compoziționale, trasee de culoare, pentru că în atelier pot avea libertatea de exprimare într-un mediu care depășește termenul de acasă. Nu este atât de important spațiul în sine, cât libertatea de a exista cum doresc fără nici un fel de pretenție sau sub observație colectivă.

Lucrările mele au conotația asta ușor psihologico ceva, pentru că atunci este momentul în care pot să respir ușurată, și atunci sunt momentele care mă fac să mă întorc la mine, să-mi dau seama că nu sunt pierdută în lumea „de afară” absolut deloc, dar în același timp îmi dau seama cât de mult influențează starea de a fi și a exista. Lucrările sunt un fel de trecere prin sită a experiențelor, unde se cerne și rămâne doar ceea ce consider important, iar reziduurile pot fi uitate, date la o parte.

Iubesc într-un mod absolut să trăiesc în interiorul meu, în minte și să fac ce vreau într-un loc sigur în care nu poate pătrunde oricine cu ușurintă. Am și am avut în viața mea câțiva oameni, care au ajuns să mă cunoască foarte bine prin intermediul lucrărilor. Și-au dat seamă că motorul meu creativ se ascunde în întâmplările exterioare, iar lucrările sunt un jurnal scris codat într-un limbaj plastic, fără a fi nevoie de prea multe cuvinte și argumente care să întărească sinceritatea exprimată.

Povestește-ne despre sursele tale de inspirație. Care este ideea asupra căreia te-ai concentrat cel mai mult în încercarea de a-i da ghes spre materializare?

Problema cea mai mare este timpul. Timpul de a sta cu mine. Îmi place atât de mult să stau cu mine, în ciuda faptului că sunt o persoană extrem de sociabilă, care iubește oamenii și prezența lor. Din cauza lipsei de timp, pe care mi-aș dori atât de tare să-l pot extinde, ziua să depășească cele 12 ore și mi-aș dori ca totul să se petreacă într-un fel de slow motion, ca să pot avea mai multe amintiri. Ideea de materializare a lucrărilor este exact asta: de a stoca cât mai multe amintiri și am ales partea de amintiri senzoriale, nu neapărat amintiri vizuale pe care le am prin fotografii. Nu mereu fotografiile pe care le fac în diferite momente relevă și starea cât mai apropiată care mă leagă de moment.

La începutul anului ai deschis o expoziție personală la Galateea, „Evoluția identității: un jurnal al spațiului personal”, care a constat într-o instalație mixed media. Care a fost semnificația instalației prezentate și ce ai dorit să transmiți publicului?

Semnificația instalației se regăsește în titlul expoziției. Colaborarea cu Romana Mateiaș, care mi-a fost curatoare la prima mea expoziție personală de ceramică, a fost uimitoare. În urma a doar câtorva discuții cu dumneaei a înțeles perfect ceea ce vreau să spun prin lucrări și textul pe care l-a compus e foarte frumos și cât se poate de apropiat de realitate.

Ideea din spatele instalației nu e una extrem de complicată și plină de semnificație filosofică. Cred că nici nu e nevoie în exprimarea artistică de găselnițe de tip curatorial, de texte și idei extravagante care să atragă publicul sau care să valideze imaginea de persoană cultă și extrem de deșteaptă care abordează subiecte intelectuale sau elitiste mereu, mai ales în epoca contemporană, unde prea puține din lucrări sunt comenzi cu conotație politică sau elitistă cum erau în Renaștere lucrările făcute special pentru curțile regale (astea fiind doar două exemple care mi-au trecut acum fulgerător prin minte). Cred că ideile simple și cât mai sincere sunt cele mai propice pentru dezvoltarea unor lucrări complexe care pot transmite ceva. Arta în sine e un mod de a exprima ceva, de multe ori pentru mine nici nu mai conteaza ce. Fiecare are motivele sale, important este să le pot transpune în tehnici cât se poate de apropiate de tine ca ființă și senzația pe care o redai prin lucrare să fie cât mai apropiată de ceea ce simți. Eu am ales în expoziția de la Galateea senzația de plutire, o senzație pe care o ai atunci când visezi, sau reușești să te detașezi de haosul exterior în mijlocul căruia ești și să plutești prin mediu cu ochii deschiși ca într-un day dream.

Iată textul Romanei Mateiaș: Galeria Galateea Contemporary Art expune „Evoluția identității. Jurnalul spațiului personal”, instalația mixed media a artistei ceramiste Elena Pîrvu.

Lucrarea constă dintr-un ansamblu însumând peste 1500 de piese, portrete și forme conice asemănătoare clopoțeilor dispuși în jurul unui nor simbolic. În viziunea ceramistei, fragilitatea și versatilitatea materialului redau identitatea interschimbabilă a omului în funcție de transformările spațiului personal. Dar ce este, de fapt, un spațiu personal? Cum îl identificăm? Ce anume îl influențează? Cum creăm un spațiu personal, sau, mai ales, cum îl putem transforma? Expoziția „Evoluția identității. Jurnalul spațiului personal” încearcă să ofere răspunsuri acestor întrebări. Instalația mixed media are forma unui cumulonimbus, a unui nor de ploaie / de furtună. Spre deosebire de norul negru, întunecat și apăsător, cumulonimbus-ul Elenei Pîrvu este un puzzle, o poveste alcătuită din elemente simbolice.

Norul, simbol al metamorfozei, reprezintă nebulozitatea, realitatea indefinită, misterioasă, greu de descris, ascunsă. Însoțit de „ploaia” de portrete și conuri, norul recompune jurnalul emoțiilor, al gândurilor prezente în spațiul personal al artistei. Inspirată de trăiri și experiențe senzoriale proprii, Elena Pîrvu transcrie în portrete-contur o „furtună” de sentimente și stări sufletești strâns legate de oameni și de ambient. Portretul repetitiv, un simili-șablon identificat cu expozanta, este personalizat prin intervenții de culoare, prin texturi și grafisme sgrafitate, prin amprente și reliefuri delicate. Definite de trăsături specifice, portretele redau stările de spirit generate de modificările spațiului personal, dar și de cel al interlocutorilor ori al contextului în care artista, personaj-reper, interacționează cu ambientul și comunitatea.

Formele, asemănătoare trunchiurilor de con, sunt dispuse în contrast cu „ploaia” de portrete care exprimă trăirile Elenei Pîrvu, pentru ca, în cele din urmă, aceste mici trunchiuri de con, modelate individual, cu margini crestate și denivelate, cu vârfuri rotunjite, să capete formă de clopot. Ploaia, simbol vitalizator și purificator, este redată prin vibrațiile clopoțeilor, iar sunetele rezultante invită la meditaţie, la descoperirea liniștii interioare.

Fiecare portret reprezintă un moment în timp, un punct de cotitură din viața artistei, o clipă care i-a (re)modelat identitatea. Prin mijlocirea norului de emoții schimbătoare, Elena Pîrvu demonstrează faptul că mediul exterior, prin tot ce îl definește, poate influența subtil, în mod benefic sau malefic, o personalitate.

Ne poți spune la ce lucrezi în prezent?

În momentul de față fac un mix în problema mea cu timpul, între lucru și atelier. În ceea ce privește atelierul, pregătesc un mix între picturi care îmbină încercările mele de folosire a materialului textil într-o manieră mai sculpturală cu forma bidimensională. Lucrez și la o serie de portrete din porțelan, care bineînțeles vor fi și ele acompaniate de structuri din materiale textile și suport din metal.  E o surpriză și pentru mine, de abia aștept să văd ce iese în final.