George Roșu este un artist vizual recunoscut pentru stilul său minimalist, dar profund, care îmbină desenul cu textul într-un mod ironic și plin de umor. Născut în Brașov și format în Cluj, el este un creator complex, care nu doar desenează, ci și „scrie pe desene” de mai bine de 15 ani. Prin lucrările sale, Roșu explorează teme precum absurdul cotidian, ironia socială și paradoxurile culturii românești. Deși este încadrat adesea ca ilustrator, el preferă să se autodefinească drept artist, o etichetă care îi oferă mai multă libertate în exprimare​. Este co-fondator al spațiilor de artă RAFT (Cluj) și Artă.nonstop (Sibiu), inițiative care promovează arta contemporană într-o manieră accesibilă și provocatoare. Prin expozițiile și evenimentele organizate, Roșu se implică activ în revitalizarea scenei culturale locale, fiind și un observator critic al progresului cultural, pe care îl descrie adesea ca fiind „începuturi fără continuare”​.

Dacă ar trebui să descrii stilul tău artistic unui copil, ce i-ai spune?

Că nu e important stilul doar cât e de onest conținutul

Dacă ai putea face o lucrare care să fie expusă pentru totdeauna într-un loc al tău ales, ce ai crea și unde ai pune-o?

Piatra de mormânt din marmură roz cu textul gravat: 

Aici zace în sfârșit

George Roșu 

mulțumit.

Cum îți privești lucrările mai vechi? Le simți ca pe niște etape încheiate sau ca pe începuturi ce așteaptă să fie continuate?

Unele dintre desenele mele mai vechi îmi plac, altele au expirat fiind comentarii la probleme și situații de atunci. E normal să fie așa. Unele sunt niște etape încheiate, dar pe unele le reiau dacă simt că se (mai) potrivesc.

Îți propui să „încărunțești repede”. Este o metaforă pentru maturizare artistică sau pentru asumarea trecerii timpului?

Ambele, cred. Nu îmi asum totuși trecerea timpului, dar aș fi vrut să fac ceva ca să treacă mai încet.

Vorbești despre un cerc vicios – Conținut, Calitate, Condiții, Coerență – în cultura românească. Cum crezi că poate fi rupt acest cerc?

Cred că în timp, dacă ne perfecționăm Educația și Cultura locală. Și dacă suntem sinceri când facem lista  cu ceea ce avem și cu ceea ce nu avem. Și nu, nu e vorba de bani. E vorba de inteligență creativă, inteligență emoțională, umor, și alegeri în viață. E o chestie de măsură și subtilitate, dar și una de limite ale onestității. De exemplu trebuie să recunoaștem public că muzeele noastre sunt jalnice și irelevante pentru vremurile noastre. La fel teatrul românesc cu cele câteva excepții de spectacole care tratează ceva real, este o umplutură de kitsch-uri și copy- paste-uri din artă și uneori chiar teatrul internațional. Ne mai salvează din când în când câte un film românesc nou. Mai trebuie să recunoaștem public și că Învățământul produce și a produs analfabeți pe bandă de ani de zile. Când vom recunoaște toate acestea  la nivel oficial ne putem apuca de treabă. Până atunci doar ne facem că facem și că avem. Mare noroc avem cu zona independentă de artiști, de acolo vine și acea puțină calitate în cultură pe care o avem, nu de la instituțiile de stat.

Cuvântul este materialul tău preferat. Cum îți găsești inspirația pentru textele pe care le integrezi în lucrări?

Cuvântul e cel mai rapid și mai eficient desen. Să nu uităm că literele sunt niște semne/desene.

Inspirația vine din observație, e un întreg mecanism dezvoltat în ani. Dacă te uiți e bine să vezi. 🙂

Ai descris creativitatea ca o „boală”. Cum ai ajuns la această analogie?

Nu poți să te prefaci creativ. Sau mă rog, poți o vreme. Mă refeream că e un soi de febră care te ține la locul de creat.

Care este cel mai dificil lucru pe care l-ai „scris” pe un desen și de ce?

Probabil desenul de la Colectiv: „Suntem mai singuri, dar mai mulți”

Cum vezi relația dintre vulnerabilitate și cinism în artă?

Se pot împăca ambele foarte bine. Cred că cinismul poate părea mai subiectiv din exterior, iar în același timp doar din exterior este detectabil.