
Renée Renard : „Trăim într-o societate, în care memoria este uneori doar asociată cu capacitatea de stocare a telefonului mobil”
INTERVIU DE OLIVIA NIȚIȘ
Artista Renée Renard este absolventă a Facultății de Arte și Design din Timișoara și a Facultății de Medicină Veterinară. Lucrările ei abordează două teme principale: convergența dintre știință și artă și documentarea/interpretarea microistoriei familiei sale cu origini central-europene, precum și a coloniștilor sosiți în Banat în secolul al XVIII-lea. Mijloacele sale de expresie preferate sunt instalația, obiectul, mixed media sub microscop, fotografia/video sub microscop și subacvatică, digitală prelucrare digitală, adaptări ale vechilor tehnici japoneze precum kintsugi și tataki zome.
Renee Renard este o artistă care lucrează inter- și transdisciplinar punând accent pe cercetare, o componentă esențială în practica artistică. Olivia Nițiș a stat de vorbă cu artista pentru a afla detalii despre proiectele sale și intersecția dintre arta vizuală și alte domenii.
Acest material jurnalistic a fost realizat printr-o finanțare Energie! Burse de creație, acordată de Municipiul Timișoara, prin Centrul de Proiecte. Materialul nu reprezintă în mod necesar poziția Centrului de Proiecte al Municipiului Timișoara, iar acesta nu este responsabil de conținutul său sau de modul în care poate fi folosit.
FOTO: Imagine de la expoziția REMIX ID – Voices of Freedom organizată de Asociația Meta Spațiu la Galeria Eindorf Kunstraum, Viena, 24 iunie – 30 iunie 2024
Lucrezi de câțiva ani la proiectul tău Laboratoarele memoriei care se intersectează cu Un drum cât o sută de vieți și are în mod evident un caracter on-going și totodată începe să se configureze și un caracter programatic. Ai călătorit cu acest proiect în țară și în străinătate pentru a face vizibile povești personale cu implicații colective. Cum te raportezi în prezent la acest proces luând în calcul începutul, prezentul, dar și viitorul acestui proiect? Cum intenționezi să îl dezvolți?
Un drum cât o sută de vieți a pornit ca un manifest personal în care mi-am asumat un dublu rol – cel de artistă care investighează o poveste de familie cu mijloace și limbaje artistice diverse, dar și cel de descendentă a unei familii a cărei voce am devenit. A fost modul meu de a face dreptate, de a închide niște cercuri ale istoriei prin revenirea cu un sfârșit mai bun la povești adeseori dramatice. A fost, dealtfel, singura variantă de protest care mai rămăsese, toate încercările mamei de a recupera bunurile materiale pierdute ale familiei fiind soldate cu eșecuri juridice, dar și cu afectarea gravă a stării ei de sănătate. Și iată cum, o simplă micro-istorie a unei familii, începută în 2012 cu prelucrarea digitală a unor fotografii, s-a aprofundat și diversificat treptat, integrându-se organic în macro-istoria celui de-al doilea val de colonizare al șvabilor în Banat, apoi al germanizărilor, maghiarizărilor, deportărilor, exproprierilor, migrației în sens invers, către vest. Proiectul se dezvoltă în continuare, pe măsură ce descopăr alte întâmplări sau noi ramificații genealogice ale familiei mele, dar și cu abordarea de noi practici artistice care îmi diversifică variantele de expresie. O componentă importantă a proiectului a fost să dau posibilitatea personajelor și poveștilor lor să circule pentru prima oară liber, expunând serii de lucrări sau proiectul în întregime în spații geografice diverse, de la foste buncăre din timpul celui de-al doilea război mondial și galerii mobile pe râul Elba (Republica Cehă, 2018), la Parlamentul European (Bruxelles/ Belgia, 2022). Artist talk-urile pe tema Laboratoarelor Memoriei (din care fac parte și proiectele legate de istoria familiei) sunt un alt bun prilej de a transmite informații legate de proiect și de personajele sale (cea mai recentă prezentare am avut-o la Rejkyavik/ Islanda, în martie 2024), iar expoziția Voices of Freedom din cadrul REMIX ID a adus lucrările la Viena, acolo unde, în 1770, strămoșul nostru Henri Bourgeois era înregistrat în Registrul Coloniștilor pe drumul lui spre Banat.
Mă interesează mediile de cunoaștere cu care te intersectezi în proiect, de la arta vizuală la arhitectură, arheologie, antopologie, genealogie, microbiologie etc. Care este miza acestei transdisciplinarități?
În cazul meu transdisciplinaritatea este o condiție esențială, la fel cum este și cercetarea amănunțită, cu timp și cu răbdare, a memoriei familiei, dincolo de statutul de simplă „poveste”. Am cercetat, pe lângă arhiva familiei cu relativ puținele fotografii, documente și scrisori care au supraviețuit anilor și mutărilor succesive, arhive naționale din România și Germania, presa vremii, mărturii de istorie orală, am intrat în legătură cu persoane familiarizate cu genealogia și istoria anumitor localități. În 2012 am scris un text pentru volumul Francezi în Banat, bănățeni în Franța al Smarandei Vultur, prin care cititorii au început să mă identifice cu “strănepoata lui Haman Dominik de la fabrica de cărămidă din Tomnatic, cea care lucrează cu memoria” și în urma căruia am fost contactată, de-a lungul anilor, de persoane din arborele meu genealogic extins având loc niște întâlniri impresionante. Dna prof.Smaranda Vultur mi-a fost cel mai bun mentor și ghid în ceea ce privește antropologia, istoria orală, istoria francezilor și germanilor din Banat. Pornind de la ideea că un spațiu sau o clădire pot fi depozitare ale memoriei, am introdus în practica mea artistică metoda prelevării de probe din teren și a cercetării la microscop. Am realizat instalații sub formă de laborator, prima mea profesie fiind cea de medic veterinar, pasionată de microscopie și de sticărie de laborator. Am lucrat cu fotografie/ video subacvatice (din 2010) pentru a simula imponderabilitatea memoriei, și am învățat tehnici noi (kintsugi, tataki zome), care să mă ajute în găsirea celui mai potrivit limbaj plastic pentru o anumită serie de lucrări. Am urmat un master de sculptură-ceramică din dorința de a fi mai aproape de argilă, modelare, ardere, de fabrica de cărămidă a familiei din Tomnatic din care istoria n-a mai lăsat nici o urmă în teren. În prezent am intrat în al treilea an al cercetării mele doctorale având ca subiect Cărămida: de la depozitar al memoriei la element de expresie artistică în arta contemporană, considerând că ar fi o încheiere reparatorie fericită a unei povești de familie legate de fabrica de cărămidă Haman, construită de stră-străbunicii mei la Tomnatic în 1910.

Renée Renard – faBRIQUE, fotografie din arhiva de familie, colaj digital, tipar digital, 40×50 cm, 2022
Deportarea, colonizarea sunt fenomene sociale și politice. Aceste subiecte ocupă un rol central în practica ta artistică, însă par să predomine dimensiunile estetice și emoționale. Cum te poziționezi în acest sens și de ce?
Un drum cât o sută de vieți, faBRIQUE, Safe sunt povești bazate pe o realitate dramatică, despre care în familie nu s-a vorbit niciodată înainte de 1989, și prea puțin după 1990: deportarea bunicilor în URSS, a străbunicilor în Bărăgan, a tatălui la Canal, pierderea averii, sinuciderea bunicului, exmatricularea mamei din facultatea de arte din Cluj. Am ales ca în expoziții să prezint și elemente de cercetarea arhivistică, fiind vorba despre situații reale, certificate de documente sau de fotografii (fără a face apel însă la istoria seacă, de manual), și am încercat mereu să stimulez publicul să împărtășească propriile amintiri sau să pornească în descoperirea propriilor povești de familie. Caut să evit patetismul vizual, imaginea agresivă, stridentă, tonul ridicat, acuzarea directă. Mă definește mai bine o anumită estetică a imaginii parietale, a obiectului, sau a întregii instalații, pentru că am nevoie de un contrast între subiectul vremurilor tulburi și răspunsurile estetice calme, echilibrate, care să poată induce totuși emoții puternice.
Cum vezi critic relația noastră ca civilizație / societate cu memoria? Nu avem încă un muzeu al comunismului și nu avem un context instituțional care să adune laolaltă informații, documente, materale de arhivă, obiecte, fotografii despre experiențe trăite în perioada totalitară. Au rămas extrem de multe aspecte ce țin de cercetarea empirică insuficient analizate, dezbătute, înțelese și riscă să rămână uitate. Cum poate arta să echilibreze lucrurile?
Memoria personală și de familie este un proces selectiv – apar momente când trebuie să decizi ce păstrezi și ce lași în urmă, astfel conservându-se (până la următoarea decizie) sau pierzându-se (pentru totdeauna) informații importante dintr-o istorie recentă sau mai îndepărtată. Multe lacune din micro-memoria unei familii au apărut pentru că, la un moment dat, s-au luat niște decizii referitoare la arhive – unele pentru a proteja familia într-un regim totalitar, altele pentru a face uitate pentru totdeauna lucruri dureroase, sau doar pentru că „nu mai e loc în casă”. Trăim într-o societate în care memoria este uneori doar asociată cu capacitatea de stocare a telefonului mobil, iar evocarea unor evenimente din trecut este trecută la categoria `sentimentalisme`. Mi s-a întâmplat să găsesc aruncate la tomberonul de gunoi portrete înrămate din perioada interbelică, plase întregi cu fotografii, chiar o rochie de mireasă, sau să găsesc cutii cu scrisori vechi, vândute de-a valma, la piața de vechituri, iar anul trecut o doamnă în vârstă m-a rugat să iau la mine albumul cu fotografii de familie, de teamă că va fi aruncat de aparținători…

Renée Renard – faBRIQUE, fotografie din arhiva de familie, colaj digital, tipar digital, 40×50 cm, 2022
Proiectul la care lucrez în prezent, Lumi la intersecții, coordonat de Cinty Ionescu, valorifică arhiva de istorie orală (coordonată de Smaranda Vultur) de la Biblioteca Centrală Universitară „Eugen Todoran” din Timișoara, și readuce în atenție înterviurile orale realizate de-a lungul timpului cu povești de viață, asociate cu fotografii și documente de arhivă. Rolul meu este să transpun vizual aceste povești de viață, utilizând imaginile de arhivă, pentru o expoziție care va fi deschisă în toamna acestui an, odată cu lansarea proiectului. Între cele 50 de interviuri analizate se găsește și un interviu luat mamei în 2012, fapt care mă pune în situația să-i ascult vocea și să mă raportez la mama ca parte dintr-o arhivă de istorie orală. Într-o perioadă în care mă confrunt cu dificultăți emoționale majore să lichidez gospodăria mamei (decedată în 2023), conștientă fiind că fiecare obiect, cât de mic, a avut la un moment dat o semnificație pentru ea, acest proiect vine ca o clarificare-consolare a faptului că particip activ la modelarea unui proces al memoriei legat de existența ei. Și îmi confirmă faptul că arta, cel puțin în cazul proiectelor mele, devine un liant și un translator emoțional, facilitând transmiterea unor stări legate de arhive (asociate adeseori doar cu scrisori din care nu înțelegi scrisul și fotografii în care nu știi cine sunt personajele). În același context legat de artă și memorie, într-o stranie coincidență, la ora când corpul neînsuflețit al mamei era scos din locuință, acuarelele ei erau montate pentru expoziția din Cracovia, semn că arta depășește barierele fizice ale existenței unui artist, și că arta chiar face parte din procesul continuu de formare și sedimentare a memoriei.
Istoria este înțeleasă ca șir cronologic de evenimente, însă relația cu memoria este un univers instabil, vulnerabil în care te confrunți cu limite și frustrări. Cum vezi tu relația cu memoria personală și cea colectivă? Care ar fi conexiunile și diferențele? Cum definești întregul tău parcurs personal și artistic cu memoria?
Eu văd memoria colectivă ca pe un cumul de memorii individuale legate de un anumit subiect. Nu poți crea o memorie colectivă dacă în societate nu există `ancore` palpabile de memorie individuală.
Încerc să obțin o cât mai bună claritate, coerență și acuratețe în redarea poveștilor de viață cu care lucrez, dar este evident că o arhivă incompletă sau greu accesibilă, emoția, trauma, scăpările de memorie, memoria falsă sau reprimată (oricare ar fi motivele) pot contribui în mare măsură la o modificare a redării unei anumite povești, apoi a răspunsului meu artistic, apoi a reacției publicului, un efect de bulgăre de zăpadă care, într-un final, poate așeza lucrurile într-un registru total diferit. În proiectele legate de propria istorie de familie rămâne la latitudinea mea cât de mult vreau să dezgrop trecutul și cât de mult decid (sau pot, din punct de vedere emoțional) să dezvălui.

Renée Renard – faBRIQUE. Cărămizi imposibile, Fragmente de cărămizi, pastă modelatoare, fragmente vegetale, cutie Petri din sticlă 12 cm diametru, 2021
Bănuiesc că există suficiente lacune din trecut pe care poate ai vrea să le acoperi, să le descoperi. Care ar fi acestea?
Aș vrea să continui seria de Laboratoare ale Memoriei referitoare la memoria unor spații istorice. Cele mai recente, Casa cu iederă din Timișoara (2023) și Conacul Mocioni din Foeni (2024) au confirmat ce istorie fabuloasă se poate găsi între pereții unei case și ce important este ca aceste povești interpătrunse dintre oameni și case să fie explorate.
Sunt anumite aspecte din zona de genealogie îndepărtată a familiei mele pe care aș vrea să le clarific: să aflu mai multe despre Dominic Denis la Fortune Richard, născut în 1623, a doisprezecea generație înaintea mea, despre care am primit informația că ar fi fost cavaler la curtea reginei Ana de Austria, mama lui Ludovic XIV; să fac o cercetare în satele și cimitirele din departamentul Meurthe-et-Moselle din Franța, acolo de unde provin strămoșii mei care au venit în Banat odată cu al doilea val de colonizare, în 1770; să ajung în arhivele din Metz pentru documentare.
Și nu în ultimul rând, îmi doresc să continuăm proiectul pilot 1538 km realizat în 2018 împreună cu Ciprian Chirileanu, și să aprofundăm cercetarea despre diferitele etnii care au colonizat Banatul după încheierea Păcii de la Passarowitz, în 1718.
Cum crezi că descoperirile despre propriul trecut și-au remodelat gândirea?
Când eram copil, apoi adolescentă, o vedeam pe bunica din partea mamei plângând des. Avea o cutie din lemn, cu un capac pictat, în care bănuiam că sunt amintiri dureroase, dar n-am întrebat-o niciodată nimic, pentru că în lumea ta, la vârsta aceea, nu există loc și pentru poveștile și tristețile altora. În 2012, când am început să caut informații despre istoria familiei, am ridicat într-un final, după îndelungi ezitări, capacul pictat. Am plâns luni în șir cercetând fotografii, desene, scrisori, legitimații, punând cap la cap toată povestea și înțelegând în sfârșit durerea bunicii, care a asistat neputincioasă la deportarea soțului, cumnatei și cumnatului în URSS, a părinților în Bărăgan, la pierderea casei, a fabricii de cărămidă, a pământului, a atelierului de croitorie, și apoi la exmatricularea din facultatea de arte a unicului copil. Un drum cât o sută de vieți și fabRIQUE m-au format ca artist și m-au ajutat să-mi definesc sentimentul de apartenență și locul precis în arborele genealogic al familiei, dar și să înțeleg contextul mai larg, macro-istoria care influențează fiecare destin individual. Astfel a devenit firesc să-mi asum rolul de conservator al memoriei, de povestitor al familiei (cel-care-dă-povestea-mai-departe) dar și de mediator/ model pentru cei care sunt în căutarea propriei identități genealogice. Și, foarte important în relația cu ceilalți, m-a învățat să pun întrebări și să ascult cu răbdare și înțelegere povestea de viață a fiecăruia.

Desen al străbunicului Haman Dominic cu adăpostul săpat în pământ („unser Heim”) în care a locuit împreună cu străbunica Haman Margareta în Răchitoasa/ Bărăgan. Document din arhiva familiei, nedatat, estimat mijlocul anilor 50.
De multe ori pierdem conversații vitale cu cei de lângă noi și nu mai putem sta de vorbă cu cei care nu mai sunt. Cu cine ai vrea să vorbești și despre ce anume?
Dacă ar fi să pot pune întrebări celor care nu mai sunt, cu siguranță nu ar fi întrebări factuale, al căror răspunsuri le-aș putea găsi în arhive, articole de specialitate, biografii. Aș pune mai degrabă întrebări despre raportarea la despărțire, pierdere, deznădejde, regăsire, speranță, păstrarea credinței, supraviețuire morală și emoțională, întrebări pe care le pui greu și cu sfială, pentru că știi că acolo e o rană vie care poate ar fi mai bine să rămână acoperită pentru totdeauna. Mi-aș dori să vorbesc cu bunicii din partea mamei despre iubire, devotament și credință, pentru că ei doi s-au iubit enorm și despărțirea lor, atunci când bunicul a fost deportat în URSS, iar bunica a rămas aici cu mama, a fost cumplită. Aș vrea să o întreb pe bunica din partea mamei, ce reprezintă surprinzătoarea (și unica) acuarelă pe care a pictat-o, atunci când era deja bolnavă și dependentă de noi, în care oamenii ridicau brațele spre niște păsări din cer, una dintre ele ducând pe spatele ei un personaj. Mi-aș dori să-i fi cunoscut pe străbunicii mei și să-i întreb despre Tomnaticul acela de demult (în care nu se ieșea fără 4 cai la trăsură și în care duminica se cânta la pianul de concerte din sufragerie) și despre cum îți păstrezi umanitatea și speranța dacă de acolo, din normalitate, istoria te aruncă direct în Bărăgan, în mijlocul nicăieriului, într-o groapă săpată în pământ. L-aș întreba pe bunicul din partea tatălui, cel despre care am aflat, în perioada în care îmi făceam cercetarea pentru Un drum cât o sută de vieți, că s-ar fi sinucis în 1946 într-un lagăr de muncă din URSS, dacă el mi-a trimis porumbelul care s-a lovit cu putere de fereastră, chiar în momentul în care lucram la portretul lui. Pe tata, deportat la muncă forțată la Canal, l-aș întreba ce înseamnă să ai 18 ani și să știi că toată viața de atunci înainte îți va fi umbrită de o asemenea grozăvie și dacă plecarea lui departe, tocmai în Canada, fără să mai vrea vreodată să audă de România, a vindecat tot ce trebuia vindecat. Și, dacă mi s-ar permite doar o singură întrebare, aș vrea să o pot întreba pe mama, cea care mi-a povestit atât de multe despre copilăria ei minunată de la Tomnatic, dacă, la capătul ei de drum lumesc, s-a reîntâlnit cu toată familia acolo, în curtea fabricii de cărămidă, așa cum premonitoriu parcă, am introdus-o în colajele mele fotografice din faBRIQUE, copil și femeie în vârstă în același timp.
Lucretia Maiorescu
Felicitări artistei pentru acest demers impresionant!
Felicitări autoarei interviului!