Michael Cuptor este un regizor ambițios ce s-a făcut remarcat încă de pe băncile facultății (UNATC). În ultimul său scurtmetraj, “Scuze, sunt mut!”, a ales să vorbească despre relația dintre un băiat mut și bunica sa bolnavă de Alzheimer. Totodată, el a fondat alături de Ada Antofi și Ștefan Popescu agenția de creație Formr Agency.

Care a fost cel mai provocator film pe care l-ai regizat și cum ai depășit obstacolele întâmpinate în timpul realizării acestuia?

Este complicat de spus, mai ales pentru noi, studenții aflați la început de drum. Similar unui copil mic sau unui cățel care descoperă lumea, orice situație poate fi interesantă sau poate părea de nerezolvat. În anul 2 de facultate, am tras pe peliculă alb-negru. Nu ai playback, pelicula este limitată și vezi rezultatul abia la developare. În filmul respectiv, aveam și o secvență cu un cal care trebuia să se ridice la comandă. Toată echipa a fost puțin tensionată, pentru că nu aveam prea multe încercări.

Un an mai târziu, la filmul de licență “Control”, am avut un mega-cast, cu niște actori de mare valoare care au acceptat să facă parte din proiect. Provocarea a fost faptul că aveam doar 2 zile și 8 secvențe cu câte 8 actori diferiți, care oricum și-au făcut timp în programul lor deja plin. Deci nu aveam timp să greșesc sau să nu obțin ce îmi doream de la ei, într-un timp suficient de scurt.

Cred că un lucru de evitat pe platou este panica. Echipa și ceilalți participanți la filmare nu trebuie să simtă frica sau panica regizorului, pentru că, indirect, îl discreditează și lumea începe să-și piardă încrederea. Cu un pic de asumare, liniște și organizare în gândire, cred că orice situație poate fi rezolvată, mai ales când ai o echipă care are încredere în tine și în proiectul tău.

Care este povestea din spatele scurtmetrajului „Scuze, sunt mut”?

Am o plăcere deosebită pentru genul acesta de situații, în care se formează două povestiri în paralel, iar la final personajele se întâlnesc. Toate “problemele” personajelor din scurtmetraj sunt inspirate din problemele unor oameni cu care m-am întâlnit. Nu neapărat din familia mea sau din cercul de apropiați, ci mai degrabă din observații care m-au condus la întrebarea: “Dar cum ar fi dacă X s-ar întâlni cu Y și s-ar întâmpla ceva…”. Așa a luat naștere scenariul scurtmetrajului “Scuze, sunt mut”.

Ce sentiment vrei să simtă publicul tău când se uită la scurtmetrajele tale?

Cred că a merge până la a puncta un sentiment anume este prea îndrăzneț pentru mine. Sunt mulțumit, în primul rând, dacă reușesc să fac spectatorul să simtă ceva, fie că este vorba de fericire, tristețe, nostalgie, etc. Din punctul meu de vedere, din cauza acestei curse nebune pentru festivaluri și premii, regizorii se avântă adesea în tot felul de “metafore” și figuri de stil care sunt apreciate de specialiști, dar poate mai puțin înțelese de un public puțin mai larg, care vede filmul ca pe o formă de recreație, nu ca pe o temă de disecat. Încerc, totuși, să combin cele două abordări și să ofer o poveste cu care oricine poate empatiza.

Cum îți împarți timpul și creativitatea între activitatea la agenția ta de creație și realizarea filmelor?

Nu mă împart, pentru că oricum nu știu să mă organizez. Nu este punctul meu forte. Atunci când fac ceva pentru agenție, fie că este ceva creativ sau decizional, încerc să mă “îmbrac” în acel personaj. Când lucrez la un scurtmetraj, încerc să fiu complet prezent și să mă concentrez doar pe acel proiect. Am avut norocul să am alături oameni foarte buni și înțelegători, fie la filmări, fie la birou, care mă acceptă așa cum sunt, chiar și în zilele în care trebuie să jonglez între film și birou.

Care consideri că este cel mai important pas din procesul de creație?

Nu știu. Încă încerc să îmi dau seama exact când, cum și în ce domeniu sunt “creativ” și chiar pot să realizez ceva remarcabil. Uneori îmi iese, alteori nu. Dar un lucru minim pe care îl fac este să îmi pun foarte, foarte multe întrebări legate de ceea ce fac cei pe care îi consider mai buni decât mine, pe care îi văd ca pe niște exemple. Mă uit la un film al unui “regizor consacrat”, cum se spune, și mă întreb: “De ce a făcut așa?”, “Oare și eu aș fi făcut la fel?” sau “Sunt capabil să regizez atât de bine sau să transmit o emoție atât de puternică?”. Dacă da, cum? Și tot așa. Cred că răspunsul se află întotdeauna în jurul nostru, doar că trebuie să avem suficient curaj pentru a ne raporta la el cu sinceritate.

Ce pregătești pentru următoarele festivaluri de film?

Nu pregătesc nimic special pentru următoarele festivaluri de film; pregătesc pentru public. Și dacă proiectul are potențial de festival, cu atât mai bine, și este o onoare să particip, ca să nu mai vorbim de bucuria de a câștiga. Dacă nu, nu.

Care crezi că este cea mai mare realizare pentru un regizor?

Momentan nu știu, dar poate într-o zi, cu puțin noroc, voi putea să vă spun. Și eu îmi pun aceeași întrebare.

De ce crezi că oamenii se uită la filme?

Este una dintre cele mai bune întrebări, sincer. Cred că ar trebui să fie întrebare de admitere la facultăți. Depinde de individ; poate cineva vrea să se uite 2-3 ore la un film și să se simtă ca la un spectacol, fără să-și pună prea mult mintea la contribuție, doar să fie uimit de efectele speciale dintr-un film precum Avengers. Sau poate cineva vrea să intre în profunzimea unui subiect mai complicat, care necesită o gândire mai profundă, și se uită la Călăuza. Unul se preface că a învățat ceva, iar altul că a înțeles ceva. Consider că orice film are publicul lui și invers, iar acesta este un lucru foarte bun.

Link BTS – https://www.youtube.com/watch?v=WeBtoY3R1ec&t=1088s