de Daniel Nica

Ce legătură mai are arta contemporană cu frumosul? Întrebarea e, aparent, simplă. Acesta a fost deconstruit, depășit, uitat. Și totuși, într-un anumit sens, frumosul supraviețuiește prin chiar absența sa. Precum o persoană care lipsește dintr-un loc, dar pe care locul însuși o evocă, frumosul rămâne un spectru care bântuie arta contemporană, persistând ca o „urmă” (trace) – cum ar zice Jacques Derrida – în câmpul depășirilor care îi poartă amprenta, chiar și atunci când refuză să-l numească, să-l atace frontal sau să-l problematizeze explicit. Astfel, estetica și artele vizuale contemporane rămân legate de obiectul pe care l-au uitat.

În acest context al frumosului reprimat și, totuși, prezent, sunt binevenite lucrările și proiectele artistice care îl readuc în scenă, dar nu pentru a-l recupera necritic, ci pentru a-l re-evalua, adică pentru a-l supune unei analize vii, proaspete, lipsite de prejudecăți. Un astfel de proiect este The Beauty Project al Flaviei Lupu, ce poate fi vizitat la Art Saffari în această perioadă (23 noiembrie-15 decembrie). Prin intermediul acestei lucrări, artista revine asupra ideii de frumusețe, dar nu ca ideal static, absolut, peren, și amorf, ci ca treritoriu mișcător al tensiunilor, explorând dinamica frumuseții  în raport cu feminitatea și, în acest fel, a frumuseții femine în raport cu inteligența, încrederea în sine, vulnerabilitatea și autorealizarea.

The Beauty Project al Flaviei Lupu readuce în prim-plan interogația frustă, simplă, dar plină de profunzime, deci cu atât mai necesară în actualul peisaj al artei contemporane, în care artiștii pretind că problematizează și chestionează totul, dar oferă prea des soluții previzibile și răspunsuri de-a lungul unor căi deja bătătorite.

Prin acest proiect, Flavia Lupu creează nu un teatru al răspunsurilor, ci o arenă a dialogului, a conversației între experiențe subiective ale ezitării, încrederi, descoperirii de sine și autocreației. Cele zece femei înregistrate care își ocupă scaunele, în perechi dispuse în oglindă, nu reprezintă neapărat niște arhetipuri, dar ilustrează diversitatea experimentării feminității la persoana I. Fiecare întrebare din seria testimonială este un atac asupra liniștii și gata-făcutului, o destabilizare a comodității intervievatei și privitorului deopotrivă. Întrebările și răspunsurile lor reverberează cu neliniști personale și universale, personale, deci universale: „Ești frumoasă?”, „Te-ai simțit vreodată urâtă?”,  „Ești deșteaptă?”, „Ce înseamnă să fii fericită”. Acest joc de oglinzi – căci cele două scaune așezate față în față trimit la interogarea oglinzii din Albă ca Zăpada – nu mai este unul al vanității. Este mai degrabă un dans între alteritate și identitate între șovăială și asumare.

Oglinzile Flaviei Lupu – metaforice și totuși reale – nu doar răsfrâng, ci totodată frâng imaginea unui ideal estetic perfect. Cele zece femei, așezate față în față, devin parte dintr-un dialog al oglinzilor care nu oferă teze, ci amplifică sfera interogației. Înainte de întâlnire, fiecare participantă a fost intervievată, iar răspunsurile lor  reverberează ca un ecou al instabilităților și contradicțiilor ce înconjoară ideea de frumusețe. Aceste mărturii readuc în prim-plan un paradox mai vechi: frumusețea este o forță deopotrivă eliberatoare și constrângătoare, un atribut apreciat, dar suspect, în special când este atașat de feminitate.

Dar artista nu se oprește la evidențe. Ea folosește această configurație pentru a sonda mai adânc, pentru a pune întrebări despre felul în care frumusețea feminină devine un câmp de luptă între valorile estetice și forțe insidioase para-estetice. Este frumusețea un privilegiu? Este inteligența o amenințare la adresa acesteia? În felul acesta, proiectul evocă o competiție simbolică între două forțe percepute, în mod curent, ca fiind ireconciliabile: inteligența și frumusețea.

Așadar, pe de o parte, avem în față un proiect artistic care evadează din estetica simțului comun, dezbrăcând frumusețea de straturile sale convenționale și punând-o sub reflectorul unei analize critice. Ce este, în fond, frumusețea? O simplă categorie estetică, benignă și neutră valoric, sau un vehicul subtil al ierarhizării, al excluziunii și marginalizării, adică rezultanta unei intersecții de forțe invizibile sociale și politice?

Pe de altă parte, proiectul Flaviei Lupu se remarcă prin faptul că nu chestionează doar frumusețea, ci chiar și acest act al chestionării, care a devenit aproape o misiune sfântă a artei contemporane. Dacă Walter Benjamin observa estetizarea politicului în regimurile totalitare, arta recentă, în speță postmodernismul, a răspuns prin politizarea esteticului, procedând la o deconstrucție radicală a frumosului și a categoriilor tradiționale, care trebuie puse cât mai vigilent sub semnul întrebării. În The Beauty Project, artista se situează deopotrivă în și împotriva acestei mișcări. Oare, în această epocă a suspiciunii generalizate, nu cumva ar trebui interogată chiar interogarea însăși? Flavia Lupu lasă deschisă această posibilitate, ba chiar pare să se întrebe dacă nu cumva insistența  contemporană asupra deconstrucției riscă să devină captivă (și, astfel, să se autodizolve) în propriul său discurs radical.

Cert este că Flavia Lupu nu oferă răspunsuri definitive. Dar, în acest gest de ambivalență, în refuzul de a tranșa categoric problema, proiectul artistei pare să sugereze că postmodernismul nu este orizontul nostru de nedepășit, ci doar un strat din istoria noastră estetică, ce poate fi (și – cine știe? – poate chiar trebuie să fie) depășit, sublimat, integrat într-un program mai amplu, în care căutarea frumuseții își redobândește legitimitatea.

The Beauty Project nu este o celebrare a frumuseții, nici o condamnare a ei. Este o reflecție critică, o oglindă fragmentată în care privitoarele și privitorii sunt invitați să se regăsească. Prin gestul de a se poziționa față în față cu frumusețea – nu doar formal-estetică, ci ca valoare general-umană –, Flavia Lupu reușește să pună în scenă o interogație binevenită asupra artei, politicii și condiției noastre de subiecți. În loc să fie complet demistificată, frumusețea poate fi recuperată, dar nu ca un ideal absolut, ci ca un punct de plecare al unor căutări și conversații viitoare.

Daniel Nica este doctor în filosofie, lector universitar la Universitatea din Bucureşti și organizatorul proiectului Scena Gândirii – Conferințele Operei Naționale București, transmise în direct pe TVR Cultural.  Este autorul mai multor cărți și lucrări academice. Cel mai recent volum al său, Cine sunt eu? Autenticitatea și limitele sale morale (2022), a primit Premiul „Constantin Rădulescu Motru”, oferit de Academia Română și Premiul „Leibniz” pentru cea mai bună carte de filosofie, oferit de Societatea Leibniz.