foto: Ion, paznic, fost pictor la Cooperativa Arta din București

Centrul de Fotografie Documentară a anunțat luni, 4 decembrie, lansarea către public a unui nou proiect multimedia al fotografului Petruț Călinescu, cu un soundtrack original semnat de Electric Brother.

„Povești din deșertul Olteniei” este un proiect de fotografie documentară despre poveștile de viață ale agricultorilor din sudul țării, care se luptă pentru supraviețuire cu natura și nepăsarea autorităților, pentru ca, în cele din urmă, să producă ceva ce mai departe este etalat cu mândrie ca „brand național”: pepenii de Dăbuleni.

Nea Fane, muncitor în construcții

„Triunghiul Craiova-Calafat-Corabia este o zonă ce înregistrează cele mai ridicate temperaturi și cele mai puține precipitații din România. Această regiune a țării este supusă deșertificării. Procesul a început cu secole în urmă, dar este accelerat de schimbările climaterice globale și de o serie de intervenții umane împotriva naturii (defrișări, îndiguiri).

Mediul ce devine din ce în ce mai ostil locuirii (44 °C Calafat, 2007) este, în schimb, propice cultivării pepenilor. Căldura, solul nisipos și lipsa precipitațiilor, sunt trei condițiile ideale pentru cultivarea lubeniței. Producția anuală de pepeni în Oltenia este de jumătate de milion de tone. O parte ajunge la export, restul pe piața locală, unde concurează cu importurile ce se găsesc prin magazine mai tot anul.

Cheltuielile pentru o cultură de pepeni sunt mari: chiria pentru teren, arătura, discuiala, folia de tunel, fântâna, pompa pe benzină, sistemul de picurare, stropirile, paznicii. Cel mai mare dușman, în mod surprinzător, este chiar ploaia. Aduce boli și putrezeală. Cultivatorii preferă  irigația controlată prin picătură – fiecare având puțul lui, săpat ilegal pe câmp, apoi abandonat la strângerea recoltei. Impactul asupra mediului nu este luat în calcul deocamdată. Oamenii s-ar revolta dacă autoritățile le-ar cere să intre în legalitate cu aceste foraje.  Oricum nu fac nimic pentru ei, măcar să nu le pună bețe-n roate, ar zice.

Cultivatorii sunt divizați și nu există asociații de producători. Majoritatea nu au firme și recolta e greu de vândut direct din remorcă, fără acte. Astfel, apar în ecuație intermediarii, care ridică prețul la raft.  În plus, recoltele sunt mereu în pericol din cauze naturale. O grindină sau prădătorii naturali, precum ciorile sau graurii, pot distruge complet o recoltă în mai puțin de jumătate de oră. Cum recoltele în câmp liber nu pot fi asigurate, oamenii sunt nevoiți să-și găsească singuri soluții pentru a-și proteja culturile. Cei mai mulți producători angajează un paznic care stă permanent pe câmp, din primăvară până în toamnă. El păzește recolta de păsări, făcând tot felul de zgomote (tunuri de carbid, vuvuzele, petarde, clopoței) și, de asemenea, are în grijă pompa de apă, care adesea se fură.

Pentru a maximiza profitul, multe familii de agricultori aduc ca paznic un membru, care nu are putere de muncă, dar poate contribui, astfel, la afacerea familiei. Lupta pentru supraviețuire, într-un mediu din ce în ce mai ostil, arată ca un război în care s-au aruncat ultimele resurse. Am întâlnit, pe câmpurile invadate de ambrozie și țânțari, pline de cutii goale de energizant ieftin, sub soarele ce adesea ridică temperatura peste 40 de grade – bătrâni în cârje, unul cu piciorul amputat chiar, copii de 12 ani, oameni cu operație bypass la inimă, femei singure.” – fragment din textul de prezentare.

Dori Trancă, paznic, fost lăutar

Proiectul multimedia poate fi văzut online, pe site-ul oficial al Centrul de Fotografie Documentară.

Proiectul a fost cofinanțat de Administrația Fondului Cultural Național,  având ca parteneri: Fundația Joana Grevers, Muzeul Național al Țăranului Român, Scena9, Asociația Laborator Artistic, Gala Societății Civile. El face parte dintr-o investigație mai largă, „Digging for Water”, realizată în România, Grecia și Portugalia cu sprijinul Journalism Funds. Pre-documentarea a fost susținută de EIC Network.