V-ați gândit vreodată la plantele carnivore ca o trimitere socio-politică la felul în care omul braconează animalele sălbatice precum urșii? Una dintre funcțiile artei, într-o societate din ce în ce mai complexă, este aceea de a așterne un palier de reflecție față de diversele provocări cu care ne confruntăm. În ziua de astăzi, asta înseamnă din ce în ce mai mult că arta cu un impact real nu se poate lipsi de o anume conștiință a problemelor presante care ne amenință pe toți, cum sunt schimbarea climatică sau impactul uman asupra mediului natural. Environmental art sau land art sunt termeni-umbrelă prin care încercăm să categorisim acel tip de practică artistică woke, atentă la locul omului ca element al marelui ansamblu natural. Nona Inescu, una dintre cele mai cunoscute adepte ale acestei abordări artistice din România, e cea cu care am stat de vorbă despre Antropocen și imixtiunea umană în cadrul elementelor naturale.

Cu un echilibru așezat între gingășie și revoltă și vădind un puternic angajament ecologic, dar fără ostentație activistă, lucrările Nonei conturează un univers cumva mistic al energiilor naturale, ce par să fie toate într-o legătură nescrisă, dar mereu perceptibilă. Arta Nonei pare să catalogheze ființa umană nu ca pe un dușman al lumii naturale, ci ca pe o parte componentă a acestuia care încă mai are multe de înțeles despre locul pe care îl ocupă. Pornind de la participarea sa la prestigiosul Foire internationale d’art contemporain din toamna anului trecut de la Paris, am discutat cu Nona despre artă, natură și intersecția dintre acestea.

Lucrările tale, prezentate de standul galeriei italiene SpazioA la FIAC, au primit multe recenzii impresionante. Cum a fost, pentru tine, experiența târgului de anul acesta?

Experiența târgului fiac! de anul acesta a fost foarte intensă și paradoxală din anumite puncte de vedere. Proiectul a fost conceput în anul 2019, dar din cauza contextului pandemic, a fost amânat și a prins o formă fizica de abia în toamna acestui an. Chiar de la început, am întâmpinat destul de multe dificultăți legate de producția câtorva lucrări prezentate, în special pentru instalația sculpturală din aluminiu Venus Traps. Pe de o parte, reacțiile și feedback-ul au fost într-adevăr foarte pozitive, iar prezentarea mea a fost remarcată atât de presă și critici de artă, cat și de reprezentanți ai unor instituții din Franța. Pe de altă parte, nu pot să spun că participarea mea la acest târg a dus la niște efecte palpabile imediate. Cred că va mai dura o perioadă până când se vor materializa noi oportunități ca urmare a acestei experiențe.

 Mai înainte de a intra în alte subiecte, o întrebare grăitoare: grădină à l’anglaise sau à la française, de care te simți mai apropiată?

O gradină japoneză.

La ce crezi că trebuie să ne uităm ca să putem spune că o lucrare de land art este bună?

Ne putem uita la contextul în care a fost realizată și la scopul final al acesteia. O lucrare de land art bună nu trebuie neapărat să fie o lucrare monumentală, care să domine peisajul natural. De asemenea, nu cred că trebuie să fie o formă de exploatare a resurselor naturale. Scopul mi se pare important, pentru ca sunt situații in care lucrarea vorbește mai degrabă despre ego-ul autorului, decât despre mediu. La polul opus, mă gândesc la artiste precum Agnes Denes, care încorporează o perspectivă filosofică, ecologică și matematică în practica ei artistică sau la Ana Lupaș. Instalația ei umedă din anul 1970, din satul Mărgău a fost realizată împreună cu locuitorii satului, deci exista și o componenta socială si antropologică a lucrării.

 Vezi vreo corelație între noțiunile natură și capcană?

Cred că se poate formula o corelație între cele două noțiuni. Cele mai recente lucrări ale mele urmăresc și pornesc de la idea de „capcană”. Propunerea mea pentru Fiac! a fost intitulată The Venus Trap și a inclus o instalație sculpturală din metal, care îmbina forma plantelor carnivore Dionaea muscipula cu cea a capcanelor pentru animale sălbatice, de tipul capcanelor pentru urși. M-am uitat destul de mult la procesele naturale din lumea botanică, cât și la mecanismele de apărare structurale și chimice, de tipul spini sau la toxinele eliminate de plante. Am încercat să explorez și să arăt semnificațiile și planurile multiple ale lumii vegetale, dincolo de viziunea idealizată a ei, ca un refugiu sau ca o victimă hiperbolică a intervenției umane.

 În interacțiunea sa cu peisajul natural, omul a încercat, de-a lungul timpului, să-l modeleze, transformându-l în lucrări de artă, așa cum stau mărturie proiecte precum Muntele Rushmore, veșnic neterminatul Crazy Horse Memorial sau, printre altele, Chipul lui Decebal de pe Dunăre. Cum te raportezi la astfel de inițiative?

Inițiativele de genul ăsta mi se par problematice, din multe puncte de vedere. Dincolo de aspectul lor evident megalomanic, faptul că se recurge la acest proces de antropomorfizare extremă a peisajului natural pentru a celebra și încununa triumful unor indivizi, care în sine sunt problematici și chestionabili din punct de vedere politic, este cu adevărat sinistru. Muntele Rushmore vorbește practic despre succesul colonial al americanilor asupra populațiilor native, pentru exploatarea resurselor naturale. Crazy Horse Memorial este un soi de răspuns pe măsură, în cel mai literal sens, dar la fel de neinspirat. Până la urmă, toate aceste inițiative sunt o mărturie a atitudinii antropocentriste umane, un fel de a spune că omul este superior și îndreptățit sa modeleze după chipul și asemănarea sa chiar și roci și formațiuni minerale, care existau cu mult timp înaintea apariției si evoluției sale pe această planetă.

 Multe dintre lucrările tale aduc aminte de opere precum Caverne de Oțel a lui Asimov și alte scrieri de genul, în care natura este suprimată și oamenii își trăiesc viața în habitate artificiale, în care natura este, dacă se poate spune așa, un artefact. Care este, pe scurt, viziunea ta despre Antropocen?

Cred că este important ca oamenii să-și dezvolte percepția asupra epocilor geologice și ideii de deep time și să conștientizeze că suntem cu toții parte din natură, nu activăm în afara ei. Pe de altă parte, în legătură cu Antropocenul cred că există o dificultate în a cuprinde imaginea de ansamblu și de a avea o privire din interior și din prezent, la o scară planetară. Este mult mai ușor să te raportezi și să privești în mod critic trecutul decât prezentul. Mă gândesc și la conceptul de „Hyperobject” formulat de Timothy Morton în legătură cu Antropocenul și criza climatică. Încălzirea globală este poate cel mai clar exemplu a ceea ce Timothy Morton numește hyperobject – entități cu dimensiuni temporale și spațiale atât de vaste încât dizolvă ideile tradiționale despre ceea ce este un lucru în primul rând și prin care este expus impactul asupra modului în care gândim și cum coexistăm.

 Dar despre artă în Antropocen?

Dacă acceptăm ideea că trăim de ceva timp în Antropocen (începutul nu este foarte clar stabilit, teoriile sunt împărțite si unii consideră că a început chiar de la Revoluția Industrială, de exemplu) atunci orice producție artistică din ultimul secol este artă în Antropocen. Există artă care reflectă mai mult aceste transformări, artă cu un demers activist mai clar și artă care pur și simplu ilustrează și se bazează pe teoriile contemporane filozofice legate de Antropocen. Mi se pare important să existe discuții și practici legate de acest subiect; pe de altă parte, există și riscul să devină un discurs dominant, puțin prea confortabil, care își poate pierde din impact și din scopul inițial de a produce conștientizarea impactului speciei umane asupra acestei planete.

 Întreaga ta operă trimite cu gândul la o mitologie a naturii, însă la una prozaică, a energiilor acesteia prin ele însele, mai mult decât la personificări mistice ale forțelor naturale. După tine, care dintre cele 5 regnuri are cel mai puternic potențial metafizic?

În practica mea artistică, mi-am propus sa evit o gândire sau o abordare ierarhică asupra lumii naturale. Pe de altă parte, mi se pare interesant să mă uit la începuturile clasificării lumii naturale de către Carl Linnaeus, la sistemul celor 2 sau 3 regnuri, care a inclus pe lângă Regnum Animalia si Regnum Vegetabile și Regnum Lapideum, cel care include elementele minerale. Termenul de „regn” este destul de fluid și vag, un fel de hiperobiect la rândul său, care a trecut prin multe transformări, a fost reconsiderat și redefinit încontinuu pe parcursul istoriei. Cred ca există un potențial metafizic în orice categorie naturală, trebuie doar sa fim receptivi și deschiși pentru a-l accesa.

FOTO: Nona Inescu – „The Venus Trap”, 2021, fiac!, Paris. Foto: Andrea Rossetti, prin amabilitatea SpazioA, Pistoia