Crescută de o mamă realizată ca artistă textilă și un tată cunoscut ca designer de mobilă, artista de origine română și stabilită în Franța, Alexandra Mocanu s-a dezvoltat în lumea artelor artizanale încă din primii ani de viață. Piesele ei încep ca picturi în guașă, care sunt apoi descompuse în fire de lână toarse și vopsite în culori și tonuri atent alese și țesute. Amprentate de energia unor gesturi spontane, tapiseriile sale au o calitate expresivă ce contrazice abordarea ei considerată din prima etapă de lucru. Lovitura de pensulă inițială este încetinită într-o iluzie de curbare a timpului prin sute și mii de fire țesute de mână. Uneori spontane, alteori mai intenționate, compozițiile abstracte ale lui Mocanu afirmă farmecul iluziei unei mărci lăsate cu ușurință asupra timpului. 

Mocanu a primit premiul de design contemporan pentru munca sa prezentată la PAD Paris în 2018, unde a primit laude din partea președintelui juriului PAD Paris, Marie-Laure Jousset. În prezent, lucrează în studioul ei din Pantin, Franța și este reprezentată de Twenty First Gallery din New York, SUA.

Descrie-ne traseul tău personal, plecând din orașul tău natal și până la începutul cursurilor universitare. 

În măsura în care mă poate ajuta memoria, întotdeauna m-am considerat o persoană cu simțuri intensificate. Curiozitatea mea pentru această lume și vremurile prin care trece omenirea asta nesățioasă, este principala mea sursă de inspirație. De mică m-am bucurat de lumea vizibilă care ne este oferită, de ceea ce ne arată natura și de ceea ce oamenii sunt capabili să facă.

În copilărie, am desenat și dansat mult. Pentru mine, fiecare imagine este asociată cu sunete sau muzică. Nu am știut niciodată cum să operez altfel. Șansa de a fi crescut alături de părinți artiști mi-a oferit acces la modul lor de a lucra, ceea ce mi-a oferit o mulțime de chei pentru dezvoltarea propriei practici. Experimentele artistice pe care am avut ocazia să le abordez în copilărie și mai târziu în timpul studiilor m-au determinat să mă concentrez pe câteva dintre ele, în special asupra fotografiei și a picturii.

Ce studii ai urmat după bacalaureat? Care au fost pașii care te-au condus înspre definirea unei practici în artele textile?

După bacalaureat, am făcut o clasă pregătitoare de Arte Plastice și Decorative din Franța. În prima fază, studiile de artă au fost o sursă de mare frustrare și nemulțumire pentru mine. Am avut, ca standard, experiența părinților mei, la Facultatea de Arte Decorative și Design din București și am sperat la un nivel măcar similar de învățare și rigoare. M-am retras pentru a căuta răspunsurile pentru ceea ce aveam nevoie și pentru ceea ce îmi doream și am ajuns în altă parte, în Anglia, în cadrul cursurilor serale de la Saint Martins din Londra și la Paris, pentru fotografie, la Les Gobelins. Am luat ceea ce trebuia să iau și mi-am continuat drumul. Odată cu diploma de fotografie în buzunar, am intrat ca asistent într-un studio foto și am lucrat imediat într-un domeniu în care am putut, în sfârșit, să mă integrez într-un mediu definit de o mare rigoare. A fost cea mai bună școală pentru mine. Am învățat să observ intens, iar fotografia a ocupat un loc de neînlocuit în viața mea.

În același timp, mi-am continuat experimentele în alte medii și în cele din urmă a trebuit să încerc practica mamei mele, textilele. Dacă este un lucru care a contat pentru mine în acel moment, chiar înainte de a înțelege însăși tehnica tapiteriei, acela este definit de preocuparea mea pentru a alege subiectul. Ce țes? Nu am comision, sunt liber; carte blanche. Tapiseria fiind, înainte de toate, o artă decorativă, iar eu nu eram deosebit de interesată să fac ceva frumos, aveam nevoie de o scuză mai bună pentru a folosi acest mediu.

Ai început colaborarea cu galeria 21st Century imediat după ce ai început să lucrezi în mediul textil sau a existat o perioadă mai lungă de experiemntare în atelier?

Am început acest proiect textil în 2015, am reușit să vând primele tapiserii unor colecționari privați și, în 2018, am avut primul contract cu galeria pariziană, Mouvements Modernes. Lucrările mele au fost receptate în mod foarte pozitiv și, după un an de colaborare, 21st Century Gallery mi-a oferit să fac o expoziție personală în New York cu 10 tapiserii noi.

Cum privești tu modul în care au evoluat și relaționarea dintre fotografie, pictură și tapiserie în cadrul practicii tale artistice?

Când am început să-mi imaginez prima mea tapiserie, nu mi-am dat seama de legătura puternică dintre aceste trei practici. Legătura există și aș spune chiar că există două legături, Punctul și Timpul. Fotografia este un moment înghețat, o traducere tipărită a luminii care se reflectă asupra unui subiect. Dar sunt ani de observații pentru a obține rezultatul corect și pentru a înțelege ce îmi doream să obțin cu adevărat. O altă instanță pentru a face o alegere. Și cred că e la fel și în cazul picturii, sunt doar alte instrumente. Așa s-a conturat gândul că vreau să fac picturi ca și cum aș fotografia. Foarte rapid realizate, printr-un gest – câteva secunde prin care imaginea apare în fața ochilor. Nu revii asupra ei. Dar tapiseria este construită pe amintirea mamei mele lucrând zile, chiar luni, la un proiect. Este o cronologie diferită. Așa că, în acest caz, trebuie să facă un pas înapoi pentru a aprecia rezultatul. Îmi place ideea că cei care creează în aceste trei medii artistice nu pot crea și observa în același timp; ideea că, în momentul creației, ești aproape parte din lucrare (ești lipit cu ochiul prin lentila camerei, distanța între pânză și pensulă și firul din mână care parcurge războaiele de țesut) dar că trebuie să dai înapoi pentru a vedea lucrarea în ansamblu.

Ce rol joacă uneltele și echipamentul tehnic în felul în care abordezi creația artistică? Poți să-ți să-ți imaginezi un viitor în care incluzi procese tehnologice avansate în producția lucrărilor tale?

Ce contează este gestul manual – mâna, în mod particular, întrucât uneltele folosite nu au un rol în rezultatul final, în afară de a fi doar instrumente care traduc intenția. Nu există în practica mea un fetișism anume față de unelte. Ele îmi permit să fac procesul creativ mai simplu, dar sunt, încă, destul de rudimentare. Îmi place ideea că ceea ce fac eu astăzi ar fi putut fi făcut acum 100 de ani și că peste 100 de ani va fi încă posibil să lucreze altcineva la fel. Asta lasă o marjă de evoluție foarte fină, pe care o intuiesc, dar, la scara mea temporară, tot observ că, de la o tapiserie la alta, apar ușoare îmbunătățiri. Nu sunt aproape de ideea de a folosi instrumente contemporane, precum inteligența artificială,de exemplu, care, deși mă interesează mereu, în cazul acestui proiect textil, îmi place această relație cu timpul. Încep de la un carton realizat rapid și țes modelul cu una dintre cele mai laborioase tehnici, fără a folosi nicio energie electrică sau tehnologie modernă.

Culorile și tranzițiile cromatice din lucrările tale sunt uimitoare. Este culoarea o modalitate de a te conecta cu privitorul?

Dacă privitorul este perceptibil la diferitele nuanțe pe care mă străduiesc să le obțin, pot spune că am îndeplinit o parte din misiunea acestui proiect. Cred că interesul meu pentru culoare vine din experiența mea ca fotograf. Sunt foarte sensibilă la temperaturile de culoare. Totul se rezumă la vopsirea lânii, la preluarea tuturor culorilor pe care le văd în pictura inițială și la vopsirea lânii în acord cu aceasta. Nu este nimic deja pregătit, trebuie să fac totul singură de la zero. Acest proces obositor este cel care permite emergența tranzițiilor subtile între diferite nuanțe.

Dimensiunea colaborativă ocupă un loc în practica ta artistică?

Lucrez tapiseriile cu o echipă de țesători. Entuziasmul lor este esențial pentru finalizarea unei tapiserii. Există limbajul meu, felul meu de a vedea lucrurile, aspecte care devin o provocare în a fi transmite, lăsând loc, totodată, subiectivității lor asupra desenului. În mod tradițional, țesătorii execută un design într-un mod aproape matematic, există puțin loc de interpretare. Îmi place ideea de a le fi transmis țesătorilor un nou mod de a folosi războaiele, care le permite să evadeze mecanicității tapiseriei tradiționale. Probabil că, în acest sens, mă simt, pe deplin, în timpul meu.

Expoziția ”Silent Ornaments” produsă de Euxine – Societatea Utopică ne oferă  ocazia să vedem pentru prima dată expusă o lucrare semnată de tine, context în care delimitările clare dintre artă, arhitectură și design sunt estompate de prezența elementului ornamental care le unește. Care sunt așteptările tale cu privire la emanciparea artelor ornamentale în cadrul lumii de artă?

Am considerat adeseori că arta pe care o vedem în muzee, sau în biserici, ca fiind artă decorativă la bază. Aceasta este o chestiune care mă deranjează mereu. Comisiile de profesioniști permit artiștilor să-și continue practica, dar sub constrângeri. Îi admirăm pe marii maeștri pentru că, în ciuda acestor constrângeri, ei au reușit să transmute spiritul vremurilor și, în același timp, se distingeau unul de celălalt, prin tehnicile și talentul lor. Poate ne întoarcem puțin la asta. Eliberăm lucrările comisionate și acceptăm că munca noastră poate înfrumuseța un spațiu la fel de mult pe cât îl face pe spectator să vibreze emoțional.

Ce sfaturi le poți da tinerilor artiști de azi? Cât de simplă sau complicată este ”meseria” de artist?

Nu-mi este ușor să dau sfaturi, pentru că mă consider încă la începutul acestui proces. Totuși, cred că trebuie să ne dăm seama că ideile care ni se oferă sunt un adevărat cadou și că trebuie neapărat să vedem oportunitățile din spatele lor, altfel ele vor trece pe lângă noi. Nu există nimic mai important pentru un artist decât să înceapă procesul de creație. Oricât de agitat pare la început, acesta trebuie făcut. Acceptă să nu înțelegi tot drumul parcurs.

Dacă nu ai fi ales domeniul artelor vizuale și ar fi trebuit să profesezi altă meserie, care ar fi fost aceasta?

Muzica, cu siguranță muzica. Am o profundă admirație pentru cei care au norocul să știe să transmită atâtea emoții prin acest mediu. Este o sursă inepuizabilă de inspirație, comunicare și comuniune între ființe vii.

Presupunând că ești familiarizată cu tehnologia și artele media, ce crezi despre Metaverse și Inteligența Artificială? Cât de mult vor impacta viitorul artei?

De fiecare dată când apare un instrument nou, există o emulare interesantă. Cine o va folosi, si cum? și de ce ? Începuturile sunt adesea foarte emoționante. Îmi place să compar achiziția unei noi cutii de creioane – măzgălim cu acestea până ne servesc definitiv. Personal, nu am niciun interes să mă grăbesc la un instrument pentru că este nou. Dacă se potrivește cu o idee, aș fi foarte entuziasmat să o folosesc.

Mașina, în sine, nu mă interesează atât de mult, în afară de aspectul ei vizual, poate; îmi pasă mai mult de ceea ce face omul cu ea. Nu văd asta ca un progres, sunt doar metode noi, odată ce noutatea s-a epuizat, ideile vor rămâne. Ca și în cazul fotografiei, unde toată lumea a devenit un fotograf odată cu smartphone-urile, posibil ca peste un timp, toată lumea, să poată genera un scurtmetraj de pe computer datorită unui AI.