• No products in the cart.
TOP

Robert Obert: „Dacă mi-ai dat ceva de mâzgălit și mă lași în pace să-mi fac deliru’, cred că uit și de mâncare sau băutură”

Robert OBERT este un artist urban format ca grafician, care creează comics-uri, murale, ilustrații și o gamă variată de mixed media, uneori chiar sculptură, într-un registru cu influențe cyberpunk ajuns semnătură. OBERT creează narative diverse în arta sa, inserând metafore și simboluri menite să invite publicul la introspecție, (auto)conștientizare și iesirea din zona de confort. (DE)individualizarea, secularizarea, tehnologizarea societății și impactul lor asupra identității individuale precum și a interacțiunilor sociale sunt câteva din direcțiile abordate de artist, care se află într-o continuă căutare a ceea ce se află în spatele primelor straturi de percepție a realității și a convențiilor în care trăim.

 

Cum ai ajuns din Ploiești (orașul natal) la București? Bănuiesc că nu este visul oricărui ploieștean să cucerească capitala 🙂

Cred că era inevitabil, distanța e mică, orașele astea două au comunicat mereu, în special pe zona cultural-artistică. Nu știu ce să zic de visul ploieștenilor, uneori ni se mai urcă republica la cap și se manifestă în diverse feluri, mai mult sau mai puțin coerente ori creative.

Altfel, pe lângă partea de explorare din adolescență, Bucureștiul a fost starting-point-ul pe linia asta oficială, am intrat la UNArte la secția de grafică și mi-am urmărit visul din copilărie de a merge mai departe pe drumul artelor. Sigur că la început a fost anevoios și am trecut prin perioade de panică sau anxietate, sindromul impostorului și potențarea unui bagaj din trecut care nu avea nicio legatură cu demersul artistic în sine, dar cred că sunt etape firești în lumea asta, până reușești să dibuiești mecanica propriu-zisă. E important să fii constant și să ai focus, aici cred că intervine ambiția moștenită din vibe-ul orașului industrial în care m-am format.

Când a apărut interesul tău pentru Comics-uri, Cyberpunk, Anime și Sci-Fi?

Am descoperit lumea benzilor desenate francofone și a comics-urilor americane la o vârstă destul de fragedă, se găseau cred că în fiecare casă celebrele Pif-uri și Rahan-uri, plus că prin anii ’90 am prins la chioșcurile de cartier revistele de contrabandă cu universurile Marvel și DC, aduse de prin UK, Italia, etc. Printre toate astea au existat și traduceri oficiale, cred că majoritatea de la Egmont România, care conțineau de la Disney stuff pâna la Spider-man, cred că și Bamse, Asterix și Obelix, erau ceva titluri. Fascinația pentru narațiunea vizuală s-a instaurat imediat, mai ales că la vârsta aia (cred că nu mai mult de 6-7ani) ești ca un burete pentru tot ce este nou. Apoi, mai e și partea asta de SF care m-a atras pentru că de mic îmi doream să călătoresc în spațiu și/sau în viitor, așa că toate filmele care erau pe tema asta și apăreau la TV, intrau la fix. Din literatura Sci-Fi recunosc că am rămas cu destul de multe clasice neterminate, țopăiam așa dintr-o carte în alta și nu aveam răbdare să termin volumele până la capăt, probabil că eram mult prea hyped și trebuia să descarc energia în alt mod. Și cum altfel decât prin desen, nu?

Simultan rulau și câteva seriale animate pe care le urmăream, iar anime-urile pe temă au apărut în viața mea mult mai târziu. Ce țin minte e că prima oara când am văzut Ghost in the shell am rămas blocat, oricum eram vrăjit de videoclipul în care apărea la piesa de la Wamdue Project (King of my castle), dar nu credeam că se poate duce totul așa departe atunci. După care am văzut Akira și s-a cam terminat șmecheria.

În 2014 ai publicat prima nuvelă grafică intitulată „Profeția Urbană”. Are vreo legătură cu orașul industrial în care ai crescut?

This is a long story, dar o să încerc să o conțin cât mai bine. Proiectul „Profeția Urbană” e ceva foarte personal care a pornit la un moment dat dintr-o căutare și o introspecție prin anul 1-2 de facultate, când reluasem obiceiul ăsta de a crea bandă desenată. E un fir vechi, început în perioada când citeam tot ce pica în mana din universul ăsta și începusem să imit în desen, până când mi-am facut propriile reviste indie, cu foi de copiator capsate aiurea și desenate cu pixul (între timp chiar le-am recuperat, I might show them to the world some day). Așa că, as old habits die hard, am început de data asta să și scriu serios și apoi să trec la desenat, până când am avut un rough version cu un personaj amorf care își căuta sensul. Linia asta e clar o influență și din mediul în care am crescut, un blend interesant între industrial, vagabondaj și (pe vremea aia cel puțin) manifestări culturale destul de puternice, așa că pe undeva a venit firesc și căutarea asta identitară.

Lucrurile însă s-au recristalizat, i-am pus o îmbrăcăminte post-apocaliptică, ceva cyberpunkereală, protagonistul a împrumutat trăsăturile unui fost coleg de la grafică, dupa niște fotografii suficient de ciudate cu ochelari de sudură și hoodie care au făcut un click în mintea mea atunci. Povestea s-a dezvoltat, am scris, am desenat, am rescris, am redesenat, am publicat prima versiune de album. Iar acum după atâția ani, narațiunea vizuală se întoarce în viața mea, într-o formă mult mai bine definită, și va ieși la lumină povestea întreagă. Și ca spoiler pot să zic că urmează și niște pereți pe subiectul ăsta, dar nu dau încă din casă tot.

Inevitabil ajungem și la subiectul desenelor murale pe care le faci deja de ani buni prin România și nu numai. Când te-ai apucat de street art și ce te-a determinat să faci asta?

Dacă e să încep cu primele intervenții care mi se păreau niște aiureli la momentul ăla, pe undeva prin primul sau al doilea an de facultate, când desenam stickere și le lipeam pe stradă. Și un stencil cu autoportretul care a dat naștere numelui de OBERT, ceva freehand ca un soi de semnatură pe care l-am dat așa răzleț prin zona din apropierea facultății, care ulterior mi-am dat seama că a fost un soi de deconstruire a numelui meu, într-o altă încercare de a stabili identitatea, an artist persona cumva. Dar apoi am renunțat să mai intervin în spațiul public pentru că nu avea neapărat sens, aveam nevoie pentru mine în primul rând să exprim ceva mai concret, și încă nu era nimic sedimentat. Am mai desenat prin baruri și prin tot felul de alte locuri, dar erau foarte amestecate și ca stil și ca idei, doar că îmi făcea plăcere. De prin adolescență am avut o fascinație de a desena pe pereți, primul mural a fost la mine în cameră, de o obscuritate care și acum mă face să mă gândesc câtă nevoie aveam de terapie, hehe.

Abia după ce a iesit afară „Profeția Urbană” cu toată densitatea de acolo, parcă personajele alea au prins viață efectiv și am început să le export pe suporturi din ce în ce mai mari, pe unde aveam ocazia. Am început să fac stickere și pasteups din nou, avea sens acum, mă legam de ceva. Și nașul meu în street-art și murale a fost Pisica Patrată, împreună cu care am făcut primul perete de mari dimensiuni și care mi-a dat încredere să merg mai departe.

Uitându-mă înapoi, pare că a venit totul natural, a fost o nevoie de expresie constantă și faptul că am ajuns să o fac și în spațiul public a functionat ca o extensie necesară, deschiderea pe care o ai în street-art în raport cu publicul e diferită, mesajul tău ajunge mult mai rapid și la mai mult public. Plus că e și altă energie, ai alt tip de interacțiune, ajungi la acel feedback loop de care mai tot spun eu, când ceea ce ai pus acolo în stradă va genera emoții și reacții care se vor prelucra până când revin la tine, creatorul, și te vor influenta la randul lor, după care o iei de la capăt.

Sunt în România suficiente festivaluri de Street Art? În câte dintre ele ai participat și pe care le vizezi în viitor?

Cred că suntem pe o pantă ascendentă la capitolul ăsta, de la an la an se activează din ce în ce mai mulți oameni să creeze context pentru arta urbană, ceea ce e îmbucurător. Am participat la o grămadă dintre ele, nu-s sigur că la toate, dar m-am trezit desenând prin multe locuri în țară. Nu visez un anumit festival neapărat, cât un context care să se potrivească la momentul ăla cu ce lucrare vreau să fac. Dacă tema se potrivește, mă simt uneori chiar obligat să particip. Primesc și invitații, accept și provocări, e totul destul de specific de la caz la caz, dar cam de cele mai multe ori lucrurile s-au potrivit și totul a funcționat coerent, zic eu. Aștept niște confirmări acum pentru câteva invitații deja lansate, și dacă mai apare ceva interesant, care îmi va facilita realizarea lucrărilor pe care le intenționez anul acesta, o să mai merg înainte și acolo.

Ești producător executiv pentru viitorul documentar de artă urbană românească „De ce scriu ăștia pe pereți”. Cât de complex va fi filmul și când va apărea pe marile ecrane?

Ăsta e un alt proiect interesant și drag, început super freestyle acum niște ani cu John, Maria și Alin Boeru (care îl regizează), plus o gașcă diversă care s-a tot reconfigurat pe parcurs. Între timp, am avut noroc de o finanțare de la CNC, lucrăm cu cei de la We Are Basca și documentarul e în stadiul de montaj acum. E greu să cuprinzi complexitatea întregului angrenaj din lumea asta care e super dinamică și diversă, dar sperăm ca perspectiva asta, care se îndepărtează de stilul clasic, mai de reportaj, și merge pe o linie ceva mai umană, mai personală dacă vrei, va fi ca o privire mai coerentă spre fenomen. E presiunea mare fiind primul lungmetraj documentar despre subiectul acesta, n-am inventat noi apa caldă și ideea de a exista așa ceva s-a perindat prin mințile multora, dar am mare încredere că toți oamenii ăștia care au contribuit la realizarea lui au lăsat, pe lângă skill-uri, și o parte de energie pozitivă și autenticitate care o să ajute să iasă ceva bun.

După montaj vin toate celalalte etape, de colorizare, sound design etc, și apoi va intra în prima fază în circuit de festivaluri de tot felul, sigur că vom face și o premieră la momentul potrivit, dar astea sunt detalii pe care încă nu le avem clar, focusul acum e să get it done and make if funky enough.

Începând cu anul 2021 realizezi pe Black Rhino Radio emisiunea „Virus”. Te-a inspirat pandemia Covid19, sau atingi subiecte tabu, underground, virusate?

Mi-am dorit de mult să fiu radio host, a fost una din pasiunile mele ascunse, și am mai cochetat cu niste proiecte indie și obscure doar de fun, am mai facut voci pentru diverse ocazii, chiar și id-uri de stație și emisiuni prin Ploiești, nu mi-a fost străină partea asta de a lucra și cu vocea. Și când a venit Codin (Orășeanu) cu propunerea de a face un show, aveam undeva o idee de un podcast pe cont propriu, și contextul organizat mi-a suras instant, așa că am acceptat.

E puțin și o joacă de cuvinte, pleacă din contextul de a fi înconjurat de Virus în pandemie, însă de fapt ce mă interesează pe mine e acel alt tip de “infectare”, virusul care se traduce în pasiune, în special cea mai puțin cunoscută la invitații mei. Acel virus al vizualului sau al muzicii, al sportului sau orice altceva, găsit într-o zonă de intimitate a oamenilor cu care stau de vorba și care vin din domenii diverse de activitate, lucrul ăla care nu îi definește în mod principal, dar care e totuși acolo și nu le dă pace. Inclusiv partea de piese care funcționează ca mici pauze în vorbire e o colecție de earworms ale invitaților, mi-am dorit ca tot ce se livrează să vină direct de la ei, să fie coerență și coeziune all the way.

Și e foarte interesant pentru că de la un punct ajunge să fie un schimb de energie între doi oameni, fără a mai ține cont că e un context public, devine familiar și relaxant.

Povestește-ne puțin și despre colaborările tale vizuale cu muzicieni de prestigiu precum Smiley & Damian Draghici, Inna, etc.

Mi se mai spune fie în glumă sau în serios că sunt peste tot, asta pentru că îmi place să mă plimb și fizic dar și artistic prin multe medii, sunt deschis mereu la experiențe noi și provocări, ieșiri din zona de confort. La un momentdat am început să colaborez și cu artiști din mainstream-ul muzical, si am fost suprins să văd că eram atins de niste prejudecăți, care s-au risipit usor pe măsură ce am interacționat și mai mult cu lumea asta mai puțin știută de mine.

Au fost experiențe mișto, pentru că am reușit să remixez și să compilez vizualuri care au funcționat pentru ei și au rămas ca proiecte speciale, păstrându-mi totuși și input-ul ăsta personal. Îti dă confort lucrul ăsta, să îți poți asuma și un proiect din alt film decât cel care te definește ca artist vizual, îți dai seama că dacă ești suficient de sincer în ceea ce faci vei găsi o cale de a echilibra asta.

În cariera ta artistică ai avut parte de extravaganțe? Dacă da, ne poți împărtăși și nouă una dintre ele?

În momentul ăsta nici nu-mi dau seama ce aș înțelege prin extravaganțe, dar m-am trezit în tot felul de contexte din astea luxoase doar pentru că eu eram artistul care desfășura ceva punctual acolo. Cocktail parties, lume mondenă pe care de multe ori o vezi prin ecrane, sigur, s-a mai întâmplat de vreo câteva ori. Doar că nu mi s-a părut niciodată ceva atât de special, poate n-am ajuns eu totuși la alea care trebuie sau nu bag de seamă, habar n-am…

Ce te face fericit cu adevărat în această viață? Există vre-un motto după care te ghidezi?

Dacă mi-ai dat o pensulă, un liner, un marker cu vopsea sau ceva de mâzgălit și mă lași în pace să-mi fac deliru’, cred că uit și de mâncare sau băutură.

Mă ghidez după câteva vorbe interesante, dar las aici una: “where there’s a will, and there’s a fucking will, there’s a fucking way.” – dacă ai văzut “Sexy beast”, o să înțelegi mai bine 🙂

 

Post a Comment

X