Interviul a fost publicat în primul număr al revistei Propagarta. Încă mai puteți comanda revista aici

Decebal Scriba (n. 8 mai 1944, Brașov). Studii: UNA București, 1973, ENSAD Paris, 1991. A expus în țară începând cu 1974, participând la importante expoziții de grup. În perioada 1973–1988, a luat parte în afara țării la proiecte de mail-art și ecologice. A inițiat împreună cu Nadina Scriba un grup de artiști, proiectul video document House pARTy edițiile I–II în anii 1987–1988 la București. În 2015 are prima expoziție personală In-Side/Out-Side la Victoria Art Center, București, iar în 2016 a doua expoziție personală Separating Systems la Galeria Calina, Timișoara, ambele curatoriate de Olivia Nițiș. În 2019 are prima expoziție personală în Franța, Passages, la Galeria Anne-Sarah Benichou, Paris. Trăiește și lucrează în Franța, la Fontainebleau-Avon, din 1991.

Imediat după terminarea studiilor, care a fost principala dumneavoastră activitate?

În anii ’70 absolvenții învățământului superior primeau prin „repartiție guvernamentală” un loc de muncă la care erau obligați prin lege să se prezinte și să funcționeze cel puțin trei ani, în caz contrar fiind pasibili de sacțiuni. Eu am primit „repartiție” în Bucuresti, la CISCF (Centrala Sticlei și Ceramicii Fine), ceea ce era de regulă un privilegiu acordat șefilor de promoție, majoritatea repartițiilor vizând locuri de muncă în diverse localități din țară.

Am fost integrat într-un colectiv de creație cu sediul la Curtea Sticlarilor, pe strada Șelari, unde împreună cu mai mulți colegi absolvenți ai secției de Ceramică-Sticlărie a Facultății de Arte Decorative mi-am început activitatea de „proiectant modele”.

Ca absolvent de Design și probabil în legătură cu tema lucrării mele de diplomă (Mobilier urban), mi s-a cerut la început să propun idei pentru rentabilizarea producției Fabricii de Geamuri Buzău. Erau proiecte ușor de imaginat, dar majoritatea aproape imposibil de finalizat din cauza lipsei de utilaje și tehnologii adecvate. Singurul proiect mai important realizat cu sprijinul și la insistențele directorului fabricii la acea vreme, a fost un adăpost de călători (stație de autobuz) chiar în fața Fabricii de Geamuri. După doi sau trei ani, urmare a desființării acestui colectiv de creație, am fost transferat la CEPIU (Centrul de Estetică a Produselor Industriei Ușoare), unde am lucrat tot ca „proiectant modele” până la sfârșitul anului 1989. Aici activitatea a fost mai diversă: design de produs (pentru industria sticlei), studii de tendințe (pentru decorațiuni interioare), suporturi promoționale și editare de cataloage (pentru produsele industriei ușoare).

Cu toate dificultățile cărora trebuia să le fac față: timp redus de studiu și documentare, lipsa unui atelier, lipsa materialelor strict necesare realizării proiectelor personale, am continuat în toți acești ani să lucrez, să experimentez, să creez și să expun. Am avut șansa să beneficiez încă din timpul studiilor de încrederea, încurajarea și sprijinul profesorilor și ulterior al colegilor mei artiști tineri sau vârstnici carora le sunt recunoscător. În 1974, în ultimul an de facultate, încurajat de Wanda Mihuleac organizasem deja o expoziție de grup la Atelier 35, „Situație și Concept”, împreună cu Antonio Albici și Horia Bernea. Am fost invitat apoi să particip la o serie de expoziții tematice organizate la Galeria Nouă. În 1978 am devenit membru al UAP și am continuat să particip la numeroase expoziții și evenimente organizate atât în cadrul Atelierului 35, dar cât și la manifestări organizate la inițiativa unor colegi artiști sau critici, în spații independente de UAP; Casa de Cultură „Fr. Schiller”, Institutul de Arhitectură.

În anii ’70–’80 mulți artiști tineri trebuiau să-și împartă timpul între un loc de muncă — dacă nu obligatoriu atunci imperios necesar supraviețuirii — și atelier, în cazul în care dispuneau de un spațiu pe care-l puteau rezerva activității lor artistice.

În aceeași perioadă aţi colaborat cu edituri și Casa de discuri Electrecord pentru care aţi creat/ilustrat coperte de carte și mape de discuri. Cum decurgeau aceste colaborări?

Colaborarea cu editura Cartea Românească, pentru care am realizat machete de coperte de carte în mai multe rânduri, a început printr-o candidatură spontană — abordare directă — încă din perioada când eram student. Sediul era aproape de facultate și într-o zi mi-am făcut curaj, am bătut la ușă, am spus că sunt student și aș dori să realizez coperte pentru volumele în curs de apariție. Mi-au dat o șansă și prima propunere a fost o reușită. Am continuat câțiva ani, după care cred că am întrerupt această colaborare când am început să lucrez pentru Electrecord.

Nu-mi mai amintesc copertele făcute pentru Cartea Românească, cu excepția copertei unui volum de poezii al lui Bogdan Ghiu, care după mulți ani a ținut să-mi mulțumească și să-mi ofere un exemplar cu dedicație.

La Electrecord m-a solicitat pentru o primă colaborare muzicologul și compozitorul Vasile Sirli; a urmat o lungă serie de machete pentru mape de discuri pentru prietenul meu Mircea Florian, pentru formația Roșu și Negru, pentru lucrări ale compozitorilor români Dimitrie Cuclin, Sergiu Sarchizov, Nicolae Brânduș sau ale compozitorilor clasici Friedrich Georg Hendel, Antonín Dvořák, Hector Berlioz.

A existat o influenţă reciprocă între activitatea de designer grafic și cea de artist conceptual?

Nu cred că sunt în măsură să observ dacă există o influență între cele două activități. Probabil că, privit din afară, se poate remarca ceva, însă mă întreb dacă nu sunt, de fapt, decât trasături comune ale ambelor genuri de lucrări care caracterizează mai degrabă modul meu de a mă exprima ca artist: o anumită rigoare, o economie de mijloace, uneori o notă de austeritate.

Eu nu văd o separare între domeniile sau tehnicile artelor vizuale, cred că un artist se poate exprima la fel de bine în oricare dintre ele rămânând el însuși.

După plecarea mea din țară a urmat o lungă perioadă în care am lucrat ca designer grafic sau director artistic în presă sau în colaborare cu editurile. Singurul aspect despre care pot spune că a avut o oarecare influență asupra activității mele artistice este o bună cunoaștere a tehnicilor de pregătire, imprimare și reproducere a imaginii, evoluând rapid de la computer to film la computer to plate pentru a ajunge acum la computer to print.

În anii ’70 erau utilizate frecvent pentru machete literele de transfer (Letraset). Cât de important era pentru un designer grafic să-și poată procura sau să aibă acces la aceste materiale?

Procedeul literelor de transfer (Letraset) a beneficiat începând cu anii ’60 de o largă difuzare, oferind la vremea respectivă posibilitatea realizării relativ rapide a unor titluri sau texte scurte, în caractere de literă corect desenate, complete, la un preț relativ accesibil. Apărute în România spre sfârșitul anilor ’60, colile de Letraset erau accesibile cu precădere graficienilor care lucrau în puținele instituții ce aveau posibilitatea să importe produse/furnituri din Occident. Cum orice restricție are inevitabil fisuri ce permit transgresarea, și cum mulți graficieni au făcut uz de relații personale (rude sau prieteni în străinatate), după un timp acest material a avut o circulație mult mai largă. Avantajul Letraset-ului consta în posibilitatea finalizării unei machete grafice fără a face apel la o tipografie care să culeagă un titlu în garnituri de literă obosite/obsolete sau fără a fi nevoit să-l desenezi manual literă cu literă, practică foarte răspândită în anii ’30–’50. În acest fel, macheta finită era fotografiată și reprodusă fără alte intervenții, ceea ce asigura o mare fidelitatea față de un original relativ coerent. Partea mai puțin amuzantă venea când după epuizarea seturilor de vocale și consoane de pe o coală, calculate după o frecvență de utilizare proprie limbii engleze, trebuia să improvizezi și să reconstruiești singura literă care-ți lipsea dintr-un titlu, decalcând fragmente din literele rămase disponibile. Idem pentru diacritice care lipseau din majoritatea alfabetelor produse inițial de Letraset.

Mi-aţi relatat la un moment dat un detaliu interesant privind sculptura lui Eminescu de Gheorghe Anghel, din faţa Ateneului Român. Ne puteţi spune în ce constă legătura dumneavoastră personală cu acest monument?

Pe sculptorul Gheorghe Anghel l-am cunoscut în casa unui unchi al meu din partea mamei, arhitectul Anghel Marcu, când eram student la Facultatea de Desen a Institutului Pedagogic în București. O școală foarte bună în cadrul căreia, pe parcursul a trei ani de studii, am beneficiat de o formare clasică completă în principalele tehnici artistice: desen, pictură, modelaj, gravură și artă decorativă.

Revenind la Gheorghe Anghel, în anii ’60 artistul locuia și avea atelierul la Mănăstirea Pasărea, lângă București și se pregătea să înceapă lucrul la proiectul de monument pentru Eminescu. Cu ocazia uneia dintre vizitele făcute unchiului meu, fiind și eu întâmplator prezent, sculptorul m-a invitat să-i fac o vizita la atelierul de la mănăstire, ceea ce bineînțeles am acceptat cu entuziasm. Era o persoană de o finețe, o politețe și o demnitate impresionante. În finalul unei lungi conversații în care mi-a povestit despre lunga sa perioadă de lucru în Franța și despre scurta sa trecere prin atelierul lui Brâncuși, m-a întrebat dacă aș fi de acord să-i pozez ca model pentru primele schițe ale statuii poetului. Cum o astfel de propunere nu se refuză, am acceptat și am început seria de ședințe de poză, făcând naveta de la București unde locuiam la căminul facultății, la Pasărea și ocazional, eram găzduit în arhondaricul mănăstirii. După câteva luni, când a urmat perioada de examene, sculptorul trebuind să avanseze lucrul la monument a fost nevoit să apeleze la alt model. Ceva din proportiile corpului meu de adolescent — mai evident poate la nivelul mâinilor — pare că s-ar putea regăsi în imaginea statuii așa cum o vedem astăzi instalată în fața Ateneului.

Ce repere v-au ghidat pe parcursul vietii?

Două tipuri de repere: lecturile și cele câteva întâlniri cu personalități pe care le admir, altele cu care am reale afinități sau puternice legături afective, întâlniri care, aveam să înțeleg mai târziu, urmau să aibă o influență importantă asupra evoluției mele ca persoană și ca artist.

Privind lecturile mele, trebuie să mărturisesc că am fost întotdeauna un cititor avid dar grăbit, încrucișând lecturile între poezie, literatura, filosofie, texte teoretice sau științifice, ceea ce presupune evident numeroase lacune pe care le asum. Nu mi se pare util să citez autori sau titluri. Cred că fiecare trebuie să ajungă singur la carțile de care are nevoie.

Cred că sunt o persoană a cărei principală motivație existențială a fost și este o nestăvilită curiozitate de a afla, de a cunoaște atât cât este posibil, realitatea înconjurătoare de la nivel de particulă elementară la limitele universului vizibil.

Există vreun eveniment/moment extravagant în cariera de artist pe care ni-l puteţi împărtăși?

Nu știu dacă acea întâmplare pe care voi încerca s-o descriu pe scurt poate fi numită o extravaganță, însă ea face parte din cele câteva experiențe pe care n-am reușit sa le uit. La sfârșitul uneia dintre zilele de toamnă târzie petrecute în atelierul sculptorului Gheorghe Anghel de la Mănăstirea Pasărea, încheiată cu o cină copioasă compusă din scrumbie afumată și salată de varză roșie, am uitat să previn la arhondaric c-aș dori să fiu găzduit peste noapte și, pentru că se făcuse deja târziu, am decis să plec pe jos, peste câmp, spre Brănești în căutarea unei ocazii. Doar că traseul pe care-l cunoșteam în seara respectivă fusese total reconfigurat, prilejuindu-mi o experiență fizică și senzorială inedită până la dispariția oricăror repere spațio-temporale.

Câmpul acoperit cu o ceață compactă, care făcuse să dispară orice reper, fusese peste zi arat cu brazde adânci între care piciorul intra până la genunchi. Pentru a mă proteja de frig, mă învelisem pe sub puloverul subțire de vară cu niște ziare care la cea mai mică mișcare a corpului fâșâiau insuportabil. Un coșmar…

După un interval de timp care mi s-a părut interminabil, am întrezărit prin ceață lumina unor faruri și am auzit foarte slab un zumzet de motor. Epuizat, m-am apropiat. O scenă suprarealistă: eram în fața unui Trabant, fără ocupanți, cu ușile deschise, păcănind molcom în întuneric. M-am strecurat cu un curaj în care nu mă recunoșteam pe bancheta din spate și-am asteptat hotărât să nu cobor orice ar fi. După câteva minute a apărut din noapte proprietarul, din fericire un om cumsecade, care nu s-a speriat, m-a acceptat ca pasager și peste trei sferturi de oră m-a depus undeva în București.

Dacă nu aţi fi reușit în zona artelor vizuale, ce alte domenii
 v-ar fi interesat?

Există două domenii care au început să mă pasioneze încă din liceu și care continuă să mă pasioneze în ciuda limitelor impuse de lipsa de pregătire corespunzătoare și a cunoștințelor mele limitate privind limbajul matematic. Sunt două domenii fascinante, în strânsă legatură, operând la limitele cunoașterii și a raporturilor noastre cu ceea ce numim realitate: fizică cuantică și astrofizică.

Pentru că sunteţi familiarizat destul de bine cu tehnologia și artele media, ce credeţi despre fenomenul NFT? Cât de mult va influenţa viitorul artei contemporane?

Cred că întrebarea vine prea devreme, e prea multă agitație în jurul fenomenului și avem nevoie de puțin recul.

NFT-ul este un jeton (tokens) neinterșanjabil (non-fungible) o reprezentare de obiecte și relații (de proprietate, identitate, drept de acces sau uzaj), vizând cu precădere marile case de licitație unde poate genera cifre de vânzare exorbitante iar, ca titlu de proprietate virtuală tinde să modifice relația existentă între artiști și colecționari.

Dificil de afirmat dacă și în ce fel NFT-ul ar putea influența viitorul artei contemporane, însă ne putem pune întrebarea cum va influența NFT-ul piața de artă contemporană chiar dacă și în acest caz întrebarea vine prea devreme.

Ce sfaturi le-aţi da tinerilor artiști azi?

Nu-mi place să primesc și nici să dau sfaturi, prefer dialogul atunci când se întâmplă să fie posibil, sincer, autentic și în urma căruia fiecare poate trage propriile concluzii/învățăminte mai bune decât orice sfat.